Omerta, 2

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Am devenit cel mai plictisitor om din lume, un om care tot ce vrea este să știe. Care tot ce face este să citească știrile externe. Și care se îndepărtează zilnic, puțin câte puțin de ceea ce era, de ceea ce are. Un om care își închipuie că într-o bună zi ar putea fi el cel care vorbește în microfonul ăla.


Tu cum mă vezi? Tu mă vezi doar când dorm, tu mă vezi doar când zâmbesc dimineața imediat după ce mă trezești că pleci la muncă. Tu nu mai întrebi, nu mai citești, nu mai vezi, nu mai observi, nu mai iei inițiativa.

Și uite că tocmai te-ai ridicat, tocmai ai întrebat... tocmai ai ridicat fix problema.
Dar, ca întotdeauna, eu sunt pe locul trei...