Portocale

Azi am vrut să ajung la Bookfest. Și am fost așa de aproape. Am ajuns în schimb în Herăstrău. Cu Portocale. Cum el stă în zonă, i-am dat un telefon și am ajuns să ne plimbăm cu bicicletele.

Nu, noi nu suntem prieteni. Nu am putea să fim vreodată după ce s-a întâmplat între noi ultima dată când am fost prieteni și apoi n-am mai vorbit 2 ani. Pentru că mie mi-a plăcut de el în urmă cu ...5 ani să fie deja? Oricum, în clasa a 12a. Iar lui am doar impresia că i-am plăcut de mine în anul I când îmi aducea portocale la facultate. În anul I de ziua lui am ieșit în oraș, la un bar la Victoriei. Apoi am alergat ca nebunii pe scările rulante de la metrou, prin intersecție și am urlat la Guvern precum lupii la lună. Și am plecat acasă și nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Prietenii nu se tachinează constant cum o facem noi. Nu ies în Fire doar ei doi și nu își doresc ca celălalt să nu accepte bursa în altă țară. Și prietenii își spun chestii, împărtășesc. În timp ce noi suntem singuri, telefoane nu sună niciodată și lumea care ne vede pe stradă, după ce am ieșit din bar râzând ca nebunii și cu o mână pe umăr, nu există. Chiar dacă lumea aia face parte din lumea noastră, cea de „acasă”.

O cură de fructe face minuni pentru sănătate. Mai ales dacă urmează să plece din țară pentru minim 2 ani.

ești în mintea mea

Acum citesc și tu nici nu știi că eu ți-am intrat din nou pe blog. Nu știu ce mă atrage așa de tare la sala ta de oglinzi, dar revin mereu. Și uneori mă întreb, după cum îți închipui, mă întreb dacă nu cumva este despre mine. Unele postări ar putea fi despre mine, despre mine prin omisiuni. Pentru că eu ți-am alimentat pasiunea pentru scris. Pentru că știi cât îmi place și câtă nevoie am să știu ce mai faci, cum o mai duci.


Nu am certitudinea că îmi amintesc cum am ajuns pe pagina asta prima dată, și tu cu siguranță îți pui întrebări în legătură cu asta. și la fiecare comentariu anonim crezi că sunt eu, nu-i așa? Sau mai degrabă speri? Speri cumva că nu am uitat de tine? Speri să iau legătura cu tine? Dar copilă prostuță, care ar fi reacția ta dacă aș face-o? N-ai știi cum să reacționezi.


Tu ești acum pentru mine două tablouri. Altcineva te-a pictat de fiecare dată. Prima dată erai slăbuță, înaltă pentru vârsta ta. Și cu mult tupeu. Și-ți mulțumesc pentru asta. Acum, în cel de-al doilea tablou ești deja o femeie în toată firea. O femeie care încă se blochează când mă vede, care o ia la fugă pentru a nu trebui să țină piept adevărului. Te-ai schimbat așa de mult și totuși, dacă pun tablourile unul peste celălalt nu sunt prea multe modificări. Decorul s-a schimbat. Și semnătura din dreapta jos. Ai fost pictată de un dreptaci. Ți s-a făcut dreptate. Ești frumoasă în ambele și tu nu o vezi.


Aș vrea să știu cum ești de fapt acum. Aș vrea să îți cunosc schimbările așa cum ți-am știut prima variantă. Și probabil nici eu nu știu cum aș reacționa dacă m-ai saluta. Probabil aș râde ca prostul în sinea mea, și poate și la exterior. Un râs oarecum forțat pentru că eu am un avantaj asupra ta - tu nu știi cine mai sunt, habar nu ai câtă apă a trecut pe Dunăre. Tu ai rămas pe dinafară în timp eu mă plimb fără oprire prin sala ta de oglinzi.


Ieși din lumea ta, din trecutul ăsta veninos. Pentru că tu, Ilana, pentru mine, nu mai însemni nimic. Și de asta nu te mai salut, nu te mai caut și nu te mai iubesc.

Ani

Până acum, viața mea nu s-a compus din ani, ci din ani de școală. Înainte să aflu atât de multe pentru ca între-un final să realizez că nu știu nimic nu...  nu existam. Eram doar o copilă de 6 ani care știa să scrie și să citească din curiozitate. Și care vorbea mult singură, se juca singură și putea îndeplini, în același decor, mai multe roluri.

Am fost un copil destul de agitat. Joaca era de fapt joc. Și jocul trebuia să fie jucat după regulile, sau mai bine zis, replicile mele. Le spuneam celorlalți ce trebuie să spună „ca să iasă joaca mai frumoasă”. Și ei s-au supărat și nu s-au mai jucat. S-au maturizat, ziceau ei. Credeau că dacă ești clasa a 5-a nu mai ești popular dacă te joci. Și am rămas, din nou, a mia oară, singură, cu pisicile mele, cu păpușile și cu podul pe care îl transformasem în casă. Mare a fost surpriza maică-mii când a văzut „instalația sanitară” de la „bucătăria” din casa mea. Nu o să fiu modestă și o să recunosc că mă pricepeam la asta. Jocul, încadrarea lui în spațiu, timp și context, era calitatea mea.

Ți-am zis, îți aduci aminte, că am schimbat școala la fiecare 4 ani. Și la fiecare 4 ani mergeam la școală mai departe de casa mea. Astfel că azi încă mai găsesc în pod jucării și rama patului, pătuțul în care stă o păpușă fără un ochi și masa de bucătărie care avea un raft secret. Intacte, pline de praf și de amintiri. Și gol. Pentru că nu mai aveam cu cine să mă joc. încă de pe atunci lăsam în urmă ce mă trăgea în jos.

Anii de generală... în anii de generală am fost o lipitoare. Am secat de sânge orice am putut. M-am înfruptat până am al refuz. Dar niciodată nu am întrecut propriile mele limite. De cele ale societății nici că mi-a păsat.

Liceul a reprezentat anii cei mai tulburați. Până mi-am găsit locul, s-a dus - abia am apucat să mă odihnesc un pic că am luat-o de la capăt. În liceu am fost îndrăgostită, poate că am și iubit dar nu îmi mai aduc aminte. Nu cred că am fost rebelă, ci doar ambițioasă. Nu am fost infidelă. Nu există așa ceva - pentru că dacă nu știi că ceva există, pentru tine de fapt nu există. Mai rău era atunci când nu exista și credeai că vezi semne peste tot.

Clasa a 10-a a fost cea mai grea. Apoi tot răul a fost spre bine.

Azi s-a mai dus un an. Și a fost penultimul meu an din viață.

timp de trei ani

Tu rămâi același personaj care m-a indus în eroare. Întâi tupeist, apoi când eu n-am avut rețineri în fața ta, te-ai retras. O să fii mereu cel căruia îi era teamă să mă atingă, să mă cuprindă în brațe, să mă sărute. Teamă că m-aș putea face mii și mii de cioburi și atunci ai fi avut un puzzle în plus de rezolvat.

Tu vei fi mereu cel pe care l-am văzut urâțel dar sexi. Îmi plăcea inteligența ta, îmi plăcea zâmbetul și felul în care îmi vorbeai. Mesajele pe care mi le dădeai, spațiul pe care-l umpleai. Aveai și continui să ai, sunt convinsă, cele mai puternice brațe care nu m-au lăsat să plec. Niciodată nu ai renunțat să nu mă lași să renunț.

Tu ești cel care minte că vrea să știe tot despre mine. Dar când vreau să îți vorbesc de alții nu mă lași. Și ca un copil, fix ca un copil, îți bagi degetele în urechi și începi să scoți sunete ciudate ca să nu mă auzi. Tu îmi ignori blogul, ai pus la păstrare în ultimul sertare din memorie ideea asta - că el, ei, alții, încă mă inspiră. Încă mă fac să mă gândesc la ce a fost.

Dar nu îți face griji, dragul meu, dacă o să ajungi și tu unul dintre ei, pentru că dragostea durează trei ani, și de tine voi scrie, nu știu cât sau cum. Dar atunci și tu, ca și ei, te vei căuta în fiecare postare și își va sălta inima de bucurie atunci când te vei regăsi.

Colecționara de coșmaruri

Am colecționat chei, sperând în van că atunci când mi se va închide o ușa în nas voi avea cum să o deschid, fără să o forțez, fără să recurg le șiretlicuri sau la intrat pe fereastră.

Am colecționat zaruri, pentru că, pe lângă datul cu banul, este una dintre cele mai eficiente moduri de a afla ce vreau. Apelam mereu la zaruri pentru a decide : 1, 3 sau 6 însemnau Da. Sau el...Cel mai adesea el. Și de fiecare dată, în timp ce vedeam zarurile rostogolindu-se, îmi dădeam seama ce parte a zarului vreau să pice.

Am colecționat săruturi. Și încă nu am finalizat colecția.

Am colecționat parfumuri. Și cel mai des imagini vizuale. Sunt câteva imagini de care nu pot scăpa. Oricât îmi doresc. Și am impresia că sunt doar un spectator. Îmi aduc aminte mai tot, fiecare părticică a corpului, fiecare fir de păr, fiecare semn distinctiv de pe față, gât, brațe sau abdomen. Fiecare decor în care am sărutat vreodată pe cineva. Văd totul tridimensional, văd ca și cum nu sunt eu, mă uit la mine și îmi vine să mă duc să-mi dau o palmă. Dar dacă asta s-ar întâmpla, ar fi doar o amintire în plus, o altă scrisoare trimisă către o cutie neagră a trecutului, de care nu voi avea cum să scap.

Colecționez coșmaruri, din teama că dacă aș colecționa vise frumoase m-aș obișnui cu ele.

Sunt aici

Nu știu unde ești tu. Nu mai știu nimic de tine. Dar eu sunt aici. Eu am rămas aici în sală, aici unde m-ai găsit. Mă plimb în continuare iar oglinzile astea par a fi de la circ. Sau așa sper. Realitatea actuală nu mai seamănă cu ce știam eu. Totul este deformat. Mă văd diformă. Diferită.

Tu, ei, voi, mereu vă plimbați pe aici. Și vă văd în oglindă, abia vă recunosc. Sala este acum formată din oglinzi care schimbă totul, un labirint.

Și sper că nu a fost așa mereu. Sper să pot rămâne aici și totul să revină la normal. La normalul cu care eram eu obișnuită.

Goală

Este din nou cald și îmi amintesc cât de goală mă simțeam vara. Vara nu aveam nimic, pentru că preferam, fie eu, fie altcineva, o vacanță. Doar că libertatea pentru mine a fost un chin. Nu știu ce să fac cu libertatea, nu știu cum să fiu dacă nu trebuie să fac ceva, dacă nu trebuie „să dau cuiva raportul”, dacă nu am cui să îi spun unde sunt, cu cine și când mă întorc.

Și mă întorceam. Toamna. Când venea răcoarea, când nu mai gândeam la cald, la propriu. Când piscinele nu mai erau deschise, când trebuia să pun îmbrăcăminte pe pielea bronzată. Toamna mă simt mereu rumenă, și poate sunt, în gândire, în purtare și între cearceafurile albe care îmi fac pielea să fie și mai închisă la culoare.

Culorile au contat mereu pentru mine. Vara am nevoie de verde. De albastru. De roșu aprins. Și de negru. Negru nu se demodează niciodată, negrul merge la orice. Vara, toamna, ziua în zori când e prea mult soare și nu mai pot să dorm, seara când ies și mă plimb aiurea prin parc pentru că iar ne-am certat și nu vreau să mă observe nimeni.

Nimeni nu o să mă vadă cum mă vezi tu. Tu mă vezi așa cum sunt, tu mă vezi goală. Fără haine. Fără obiecte amplasate „strategic” la o ședință foto. Nu ești primul, nu ești singurul și nu vei fi ultimul. Dar în fața ta am fost mai goală ca niciodată. Pentru că în fața ta am putut să renunț la tot. De bună voie.