Colisevm

E joi, e Erasmus party!

Dacă ajungeți în Vigo și dacă vă place karaoke, nu ratați locul ăsta! Totul este incredibil - decorul, lumea, și ce-i drept și prețurile (cola 0,25 - 4 euro, patronii din Lipscani ar înnebuni de rușine)

De ce ne-a plăcut?

• pentru că înainte fusesem la Oktoberfest, care s-a dovedit un pic mai vesel ca acum o săptămână , așa-i, aici ține mai mult de-o săptămână;
• pentru că franțuzoaicele nu sunt doar de treabă, ci știu și să se distreze și să-i distreze și pe ceilalți;
• pentru că a fost ziua lui Ernesto și ne-a servit cu șampanie pentru că i-am cântat Happy birthday
• pentru că am dansat pe muzică latino, cu băieți care știau să danseze și care nu s-au dat la noi;
• pentru că toată seara am primit dedicații - para las chicas de Rumanía;
• pentru că TOȚI știau refrenul de la Dragostea din Tei, melodie ce chiar exista în playlist;
• pentru că atunci când am cântat cu Fanny Barbie de la Aqua, au ridicat scena (cu noi pe ea, în plină activitate) și am avut un atac de panică;
• pentru că am aflat cum e să pleci acasă cu primul autobuz (și aici primul vine abia la 6 jumătate).

Singurul lucru care nu ne-a plăcut a fost mutra tipei care lucra acolo, dar hei, toți avem zilele noastre!

Pfitz

"Acum suntem ca gemenii . Acum trebuie sa pleci sa iti gasesti regimentul si nu ma vei mai vedea vreodata, dar voi avea aceasta rana ca o amintire despre tine, asa cum tu iti vei aminti mereu de mine. Nu vei cunoaste trupul altei femei la fel de bine cum il cunosti pe cel care se afla acum in fata ta, si nici nu te vei mai afla atat de aproape de inima unei femei pe cat de mult te-ai apropiat de-a mea. "

Proverbe

Anumite lucruri sunt minunate fie pentru că sunt noi, fie pentru că sunt într-adevăr bune. Dar de cele mai multe ori pentru că nu le ai.

Cel mai urât este atunci când ți se permite să vezi că nu ai ceea ce vrei, că nu poți avea ceea ce vrei - pentru că tu ai renunțat le ele, pe motiv că nu sunt suficient de bune.

Trebuie să fie adevărat ce se spune - One man's meat is another man's poison.

Athlete - Wires

Bucket list

Fiecare are o listă, măcar imaginară, cu ceea ce și-ar dori să facă până moare. Am și eu una, și am început cu ceva vreme în urmă, să tai de pe ea.
De o lună jumătate bifez din ce în ce mai multe și mă tem să nu ajung în acel punct în care să nu mai pot bifa nimic, pentru că am văzut tot ce se poate vedea și făcut tot ce se poate face.
De unele mi-e frică, altele mă îngrozesc, unele mă fac să roșesc, altele să explodez de rușine. Și toate mă fac să jubilez în momentul în care le experimentez.

Viața vs. Vigo

Erasmus isn't an experience, it's a state of mind!

Vigo e un oraș frumos, la malul unui râu și al unui ocean. Aici noul se îmbină cu vechiul, clădiri impunătoare stau lângă căsuțe rupte din povești.

Portul turistic e minunat noaptea, e și mai minunat când o non-întâlnire în urma unei non-conversații cu o non-intonație anume se termină într-un fel complet non-asta a fost o întâlnire. Miroase a pește de la o poștă, iar africanii încearcă să te atragă cu produsele lor la fiecare colț de stradă. Churros sunt foarte buni cu ciocolată caldă, dar trebuie să știi să alegi spaniolul care să te ducă la un astfel de local, pentru că ei știu mai bine. Dacă-l alegi pe cel greșit, minunățiile alea culinare or să-ți pară îngrozitoare. E nevoie de o anumită stare de fapt pentru a mânca așa ceva.
Plaja bănuiesc că e minunată la apus, dar încă sunt prea tristă ca să merg acolo singură. Pontevedra e un paradis, Vigo e unul fiscal (din cauza africanilor mai sus menționați).

Vigo e un oraș în pantă, e posibil ca la fiecare curbă să amețești, să te apuce greața. Și știi ce ai de făcut - trebuie să te dai jos din autobuz și să mergi pe jos, oricât de tare te-ar durea picioarele.

Vânătoarea

Norah Jones - Chasing pirates

Dragă A. ,

Aceasta este povestea unei fete care și-a aruncat inelul de logodnă pentru ceva ce nu a existat niciodată. După luni bune nu a reușit să și-l recupereze, pentru că nu a mai putut să-l pună pe deget, pentru că nu știa dacă mai e cazul să-l pună pe deget.

Totul era bine între ei doi, până ce un individ s-a băgat între ei. Luni de zile nu i-a dat pace, luni de zile ea nu a avut pace - certuri cu logodnicul din cauza celui care nu înțelegea că ea îl vrea pe celălalt. Certurile au continuat și au intervenit și alți factori iar ea și-a scos inelul de pe deget. A cedat celuilalt. Nu a durat prea mult și a dat cu capul de prag. Celălalt nu era demn de încredere. Deși comportamentul lui față de ea era magulitor și ea se simțea vie, nu putea să-și scoată din cap că altcineva și-ar dori să fie mort.

A încercat de mai multe ori să rupă legătura și până la urmă a reușit. Tot ce existase se transformase într-un mormânt - te duci acolo, jelești, te face să te simți mai bine și apoi pleci și-ți vezi de viață. Încă se duce acolo pentru a vorbi cu cel îngropat, îi dă iluzia că o ascultă, că o poate ajuta.

După ruperea legăturii, a reluat-o pe cea reală. Nu a mai fost la fel. Ci din anumite puncte de vedere a fost mai bine. A vrut să-i spună despre tot ce s-a întâmplat, el n-a vrut să audă, a zis că nu-i pasă, că trecutul stă în trecut.

Cei doi trăiesc acum fericiți, ea are mereu inelul la ea. Mai trece pe la mormântul menționat, povestește banalitățile cotidiene și apoi închide telefonul. Nu simte nevoie să-și ceară scuze, a făcut ce i-a dictat inima... și câteodată corpul.

3 zile

dacă ți se întâmplă ceva bun, nu uita că nu e posibil că dureze mai mult de trei zile.
Și nu știu pe cine să înjur mai tare, pe români sau pe spanioli?

Ți se spune să te bucuri la maxim de tot ce ai în prezent. Dar dacă în prezent nu mai ai nimic în afară de scârbă, silă, furie animalică și ură proverbială? Cum se poate bucura cineva de asta?

Ar trebui să-mi iau carnet de șofer și să trec cu mașina peste ei, apoi să dau cu spatele ... și înc-o dată, mai flăcăi!

Recensământ, partea 2

Un an jumătate de la primul și unicul recensământ făcut aici în sală. de atunci s-au schimbat multe (cam toate)

• 11a.m. (17) - dreptul unei fete de a avea o ispită, reală sau (după cum a devenit) imaginară, placebo...
• Citate (16) - n-am evoluat prea mult cu lectura
• Conversand (11) - asta a fost realizată din altele
• Deja Vu (16) - veni, vidi, niciodată vici
• Despre Ei (40) - daaa, încă-i bârfesc...
• Diverse (62) - o dau rău în diverse
• Fleur Bleue (28) - e de fapt un termen în franceză care n-are a face cu florile. 1.000 puncte celui care își dă seama care-i treaba cu categoria asta, eu încă n-am reușit.
• Gimnastica emotionala (78) - încep și eu să-mi fac griji
• Leapsa (13) - evoluez, socializez..
• Masturbare cerebrala (56) - cu un orgasm pe măsură. Euforie de moment, orgie semantică, degringoladă lexicală. Și atât.
• muzica (59) - încerc să vă influențez preferințele muzicale, dar altfel n-aș fi eu.
• Passe compose (23) - trecutul nici mort nu vrea să moară
• pirouette (13) - nu înțeleg de ce am simțit nevoie să fac o categorie specială pentru a-mi justifica blogul. Și nu înțeleg de ce se tot adună postări aici...
• Recenzie (5) - ar avea relevanță dacă aș scrie despre cluburile din Vigo?
• Red Coffee (28) - a apărut mai târziu, a rămas aici. Explozie de cofeină pură, încă-mi face inima să bată și corpul să-mi tremure.
• Revoltata (25) - self-explanatory
• Scrisoare (3) - o să continue...
• Studenție (35) - cât o să mai continue?

Scrisoare către domnul Al

Domnule Al,

Azi când m-am întors, într-un final, la mine acasă, după petrecerea demențială de aseară din Club Lolita (da, știu că ți-am zis că merg în Mondo, dar ce erasmus ar fi stat acolo, unde băuturile aveau prețuri de la 7 euro în sus și în plus au pus de două ori într-o oră Inna Hot), m-am uitat după un tip pe stradă. A fost prima dată într-o lună și 10 zile când un tip m-a atras. M-am uitat la el, am zâmbit larg, chipului avea ceva familiar, părul îi era ciufulit. Purta o bluza neagră cu o inscripție pe care am uitat-o și niște pantaloni de trening, o geantă de echipament sportiv. Între timp se făcuse verde la semafor și când a trecut pe lângă mine am realizat ceva - semăna cu tine.

Nu mă pot uita la niciun tip pe drum pentru că te văd în fiecare dintre ei, și totuși nici unul nu-i ca tine.

Sfatul medicului

Pentru o viață sănătoasă este nevoie de mâncare sănătoasă, de un stil de viață liniștit, consecvent și de multă mișcare.

Toți practică sport – datul cu părerea, aruncatul cu privirea, sticlism sau altele. Iar cei mai mulți practică joggingul, sau, mai clar, alergatul după altcineva.

În viață e nevoie de puțin curaj să începi un sport relativ extrem. Pentru că în viața reală nu există plasă de siguranță, deși tot ce se întâmplă într-o relație poate fi un circ în toată regula; mereu există riscul unei accidentări, îți poți rupe o mână sau un picior, sau te poți trezi cu inima frântă. Iar când rana se vindecă, rămân cicatrici. Asta în cazul în care nu ajungi într-un scaun cu rotile emoțional, din care nu te mai poți ridica niciodată, și mereu vei avea nevoie de cineva care să te împingă de la spate.  Din păcate, poți da peste unul care să te împingă în scaunul tău cu rotile, direct într-o prăpastie.

Lucky 13, p2

Azi, 13, sunt mai fericită decât eram luni.
A intrat bursa în avans pe 4 luni, am net, e cald afară, mi-a trecut gripa, nu trebuie să fac 20 cursuri diferite pe săptămână, fac 6 de interpretare și ador acest lucru, o să stau în Vigo tot anul și o să dau licența în vara lui 2011.

Un lucru mai lipsește...

editare ulterioară(14.10) - mă mai gândesc dacă stau sau nu un an...

Pepsi

Îmi place Pepsi, îmi place Twist.
Dar când îmi amintesc că ne-am cunoscut bând o cutie de Pepsi pe scări îmi vine să-mi iau lumea în cap, să-mi iau cutia de la gură și s-o arunc de perete. Apoi, când cutia va fi căzut pe podea, eu voi merge să o calc în picioare. Pentru o clipă, nu-mi mai place Pepsi, poate să fie el și twist.
Acum mă gândesc ce mama mă-sii, el nici nu-și aduce aminte episodul ăsta!

În jur

Mă uit în jur și vreau să înjur. Vreau să înjur când în jur văd numai oameni care au o anumită părere despre România, când aproape evit să aduc vorba de locul de unde sunt înainte de „a-i fascina” pe interlocutori cu cât de bine vorbesc engleză, spaniolă sau (cât de mult mă chinui să vorbesc în) franceză, ca să vadă că nu toți românii cerșesc în străinătate. Pe la petreceri am fost întrebată dacă nu cumva sunt din Franța, la magazin dacă nu sunt din Perú iar la facultate din Canada... Și când am zis România am auzit un „oooh...I see”. Ce...?!

În jurul meu este numai lume care își închipuie că sunt din altă parte pentru că sunt „destul de albă” la culoare și-mi vine să-i înjur, pentru că sunt niște amărâți care habar n-au de viața lor sau de cât de grea e viața noastră.

Îmi vine să înjur când în jur sunt străini, pentru mine toți sunt străini, așa că am chef să înjur mereu. Și-o fac, fără rețineri, și lor li se pare că zic ceva amuzant și încearcă să învețe cuvântul. Aici am libertate de exprimare deplină,  puțin îmi pasă de ei, ei nu mă înțeleg. Nici dacă ar cunoaște limba, tot n-ar înțelege.

Fix acum mă uit în jur și nu pot să înjur, ar ridica întrebări, mai ales colegei de cameră, româncă...

Things just got better

Mi-a trebuit multă vreme să-mi dau seama că nu pot avea totul, oricât aș încerca, oricâte eforturi aș face.

Nu am totul, nu am nici măcar jumătate din cât mi-aș dori, dar azi sunt fericită cu tot ceea ce am.

dă pagina

pe mulți i-am auzit că vor să mai dea o pagină, să încheie un capitol, să înceapă altul.
de ce nu duce pe nimeni capul să schimbe cartea?

Ciudat

Este ciudat cum „nebunia temporară” te poate scăpa de acuzația de o crimă și de mulți ani de închisoare, dar cum nu te ajută deloc în cazul în care ucizi visele celui de lângă tine.

Vive l'enfer

Dacă tu nu o să te întorci la noi, eu o să mă întorc oricum în țară. O să mă întorc în orașul care ne-a făcut cunoștință, care ne-a pus la cale o blind-date, care ne-a scos la suc de atâtea ori, care ne-a deschis noi orizonturi.

Dacă tu nu o să te întorci la mine, eu o să mă întorc oricum în țară. O să mă întorc în orașul care mi-a dat viață, care mi-ar arătat ce înseamnă să trăiești, care mi-a dat șuturi în fund doar pentru a mai face un pas înainte.

Dacă eu nu o să mă întorc la tine, oricum mă voi întoarce în țară. Și n-am să te iert niciodată că m-ai lăsat să plec, că m-ai lăsat să mă înstrăinez, că m-ai lăsat să uit te uit, să uit cine eram noi și într-un final să uit de mine în alt oraș, în altă țară, în alte brațe.

Cod portocaliu

Nu se referă doar la precipitațiile care au fost anunțate în Vigo, ci și la răbdarea mea. Dacă este ceva ce nu suport, atunci trebuie să fie  haosul. Pentru ca eu să pot fi liniștiă e nevoie (mare) de liniște, de ordine, de un program stabil, poate chiar de rutină.

Am fost aruncată într-o lume care nu înțelege engleza, sau care, dacă o înțelege, nu-mi poate răspunde la întrebări din cauza dificultăților de exprimare sau ale accentului de cizmă ruptă aruncată pe maidan la ieșirea din București. Lăsând la o parte orice urmă de modestie, am un accent britanic (sau cel puțin englezesc) de mii de ori mai bun ca al profei de interpretare consecutivă și simultană, mare doctor în limba engleză....care pronunță precum șoferii de taxi indieni din New York.

M-am trezit într-un loc unde materiile ce la noi se fac într-un semestru sunt anuale. Recte dacă nu merg semestrul ăsta la ele, în semestrul doi o să fiu picată din cer. Un loc unde nu există orar pe săptămâna pară/impară, ci unul în care toate cursurile au si seminar și sunt în fiecare săptămână. Un loc unde ar trebui să merg la cel puțin 20 cursuri pe săptămână și mă întreb de ce mai plătesc chirie, ar trebui să mă mut la facultate. Un loc unde am de citit zeci de cărți pentru fiecare materie, zeci de teme. Un loc din care, dacă vreau să mă întorc după un semestru, nu o să pot pentru că nu o să am 30 credite, nici notele pentru a mi se putea face o medie, un loc care o să mă lase fără examen de licență dacă o să mă întorc după un an, pentru că profa coordonatoare nu acceptă să fac lucrarea „la ID”.

M-am trezit aici fără niciun ban, pentru că bursa „intră săptămâna viitoare”. Ca pe afișele alea care în general sunt amuzante : săptămâna asta nu intră bursa, ci intră săptămâna viitoare. și același afiș stă acolo și data următoare. Și cu niște profi care nu răspund la mailuri, și nu doar la cele din partea studenților, nici măcar la cele din partea profilor din afară sau măcar la invitația la videoconferința internațională a Universităților care sunt incluse în programul Erasmus.

Să mai spună cineva că sistemul de învățământ e varză! Nu de alta, dar din banii mei îi iau un bilet de avion către Vigo.

Asta regretam că ratez? Asta e ce mi-am dorit în ultima jumătate de an? Dacă ăsta e visul spaniol, să mă trezească cineva, dorm de o lună...

Shattered

Pe noi o să ne poarte vântul pe buze. Până departe, de-a lungul celor 24 de fusuri orare, se va întoarce la noi, ne va plezni peste față cu propriile noastre cuvinte și amintiri.

Cuvintele au fost rostite de fiecare dată cu un ton diferit. Câteodată mă certai că vreau să plec, câteodată mă rugai sau nu plec, câteodată îmi ordonia să nu plec și de fiecare dată mai stăteam un pic.

Amintirile au legătură cu o anume cameră, o anume nebunie de moment. Un anume gust al unei anume guri. O anume presiune arterială datorată unei anume atingeri. O anume treaptă a existenței, un anume etaj al unui anume edificiu. O anume trăire când n-am primit mesaj. O moarte anume din cauză că nu am primit un mesaj anume nici măcar o lună mai târziu.

În mintea mea se aude o anume melodie pe care un anume individ o avea ca sonerie, un sunet care nu trebuia să se audă într-un anume moment.

Alerg pe o anume stradă, aud o anume voce care îmi pune o anume întrebare. Nimic nu este accidental.

A, nume n-o să dau! Niciodată, pentru că mereu am fost străini unul pentru celălalt.

 

atentie, oglinzi!

Dacă ochii sunt oglinda sufletului și oglinda prezintă reflexia unei persoane, atunci cu siguranță că există o oglindă retrovizoare a relațiilor dintre persoane.

Când mergi cu viteză pe autostradă, mai arunci un ochi în oglinda asta să te asiguri că ce-i în spate rămâne acolo. Atenție, însă, obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par a fi!

sub bisturiu

Oare cât de plastică ar fi o operație ... plastică pentru îndepărtarea amintirilor fostelor relații?

știi cum se întâmplă, oricât de bine ar fi în timpul ei, după ce se termină rămâi cu niște urme, unele mai mari, altele mai mici, de unele doar tu știi, pe altele le pot vedea toți. Un fel de cicatrici, semne de bună purtare (sau nu neapărat) de care nu ești prea mândru, pe care nu ți-ai dori să le mai vadă nimeni.

Eu una ar renunța cu plăcere la cicatricea de pe antebrațul drept. Și la urma de pe degetul inelar de la mâna stângă. Asta ca să nu mai pomenesc de gaura de mărimea unei monezi de doi euro ... deși nimeni n-o vede, mă jenează de fiecare dată când respir.