Despre M

Am avut inima frântă. Am avut și oase frânte. Și un student la chimie care mi-a făcut durerile mai adânci pentru o scurtă perioadă. Și dacă e să recunosc, tot el este cel care, indirect, mi-a rupt clavicula. Inima mi-am frânt-o eu, am dat cu ea de pământ.

După atâta timp și după tot ce s-a întâmplat, nu mare lucru dar niciodată lucid, încă putem discuta. Și mă bucur să aflu că acum, la 25 de ani este un chimist cunoscut în 2 state, publicat și apreciat. Mă bucur să văd că substanțele alea cu care se joacă el mereu nu i-au afectat spiritul.

Da, era genul meu. Înalt, blond, ochi albaștrii, bilingv, neamț, aiurit, sensibil, năuc, perfecționist, năucitor, cu un accent ciudat, plăcut. Uneori îmi închipui că nimic nu m-ar fi chemat înapoi în România, că am rămas în Vigo, că am distrus orice punte. Și că trăiesc în mod spaniol. Că nu îmi pasă de nimic, că mă plimb pe plajă, că ieșim la nenorocita aia de cafea, că mie îmi face poze fără oprire.

Și când realizez că ce scriu aici ar putea răni pe cineva, îmi doresc să nu fi abuzat niciodată de alcool, de aerul curat, de atmosfera de acolo.

hapciu

Eu: nu mă îndur să merg să fac testele alergologice.
mă tot lovește câte o alergie, dar nu vreau să mă feresc de anumite chestii toată viața, să stau cu grija lor
crezi că e ciudat sau infantil din partea mea?

El: multe cupluri aleg să nu se cunoască mai deloc de-a lungul relaţiei lor (relaţie de multe ori lungă de multe decenii) pentru a ţine o flacără vie.
 e de înţeles reticenţa ta

Departe

Acum sunt mai departe ca oricand de ceea ce cunosc. Departe de diacritice, de obiceiurile de dimineata, de seara, de pranz si de Pasti, de sensul pe care il stiu eu, noi, muntenii, al cuvintelor.

Aici se folosesc cuvinte ciudate si aerul e curat. Oamenii, toti, zambesc si te saluta. La muzee nu trebuie sa platesti suplimentar ca sa primesti explicatii si nici nu ti se cere sa dovedsti intr-un fel ca intr-adevar esti student ca sa primeste reducere. Parcarile sunt fara plata si miroase a paine de casa.

Acum cateva zile am descoperit ca lumea nu este cum credeam eu, cum o vedeam eu. Lumea este mai frumoasa, are contur si culori aprinse. Nu mai vad la departare. Si am incredere doar in ce e langa mine. Am aflat ca ce e departe de mine, fizic, nu este ceea ce pare. Si astfel am realizat ca ce ochii nu vad, inima nu cere. Asa ca stati departe de mine! O sa port ochelari si o sa va vad mai bine, pe voi, cei care nu vreti sa va apropiati.

Departe in timp, scriam tot la tastatura asta, scriam dintr-un pat strain care ma acceptase asa cum eram.

De sus

Lucrurile se văd altfel de la etajul 8.

Niciodată nu o să îți fie frică să stai la balconul unui apartament de la etajul 3 sau 4, poate doar dacă, la fel ca mine, într-o noapte de 31 decembrie, puțin umplut de alcool, frică și o senzație de nedescris (pe blog), ai stat la un asemenea balcon, având impresia că trotuarul vine după tine și apoi nu-ți mai aduci aminte nimic.

Tot la etajul al 3lea s-au întâmplat multe. Unele bune, altele mai bune, și câteodată unele de care nu îmi aduc aminte.

De aici de la mine am impresia că văd tot. De aici chiar văd tot, văd multe. Văd vecinii care nu știu că sunt urmăriți atunci când se ceartă. Văd studenții de la construcții care fac măsurători pentru practică la topografie. Văd studenți care stau liniștiți în camerele lor de cămin și văd studenți care se agită în camera pe care trebuie să o părăsească, pentru că au terminat anul 2 de master și trebuie să își găsească o slujbă.

Văd mame care își duc copii la grădinița de peste drum și rar tați care vin să-i ia acasă. Văd pisici, multe pisici, de toate culorile, rasele, mărimile și vârstele. Și vreau și eu una, să-mi țină de urât atunci când sunt, ca acum, deprimată, obosită, singură acasă, așteptând să se întoarcă cu ciocolată.

De pe balconul meu de vede mai bine apusul, și răsăritul mă pleznește dimineața. Deși nu se aude, se vede tramvaiul. Toți par mici de aici, nimeni nu știe că sunt afară, pe terasă, sprijinită de balustrada vopsită maro.

Dacă acum stau la etajul 8, se numește că am progresat, sau doar că am fugit de trecutul meu cu 5 niveluri mai jos?

Wannabe

Pentru că dragostea trece prin stomac, am încercat și noi să luăm prânzul în oraș și ne-a ieșit. Am plecat de acolo sătui, fără să ne mai trebuiască nici măcar înghețata de la Mc pe care ne-o dorim de atâta vreme.

Am fost și-n parc, și mirosea frumos și-mi vemea să o rup la fugă, dar de data asta parcă nici unul din noi nu mai dorea să meargă sub pomul ăla, pe marginea lacului, unde cu ceva vreme în urmă m-ai lăsat să-ți stau în brațe, fără să-ți pese că-ți murdărești hainele de verdele ierbii proaspete. Acum eu purtam fustă, tu cămasă frumos călcată. Veneam de la restaurant, eram sătui, ne trecuseră poftele și foamea.

 Când m-am întrebat acum aproape doi ani cum ar arăta viitorul meu lângă tine, nu mi l-am văzut pe tocuri, într-un restaurant pretențios cu feluri de mâncare irlandeze ieșite din comun. Mi-l imaginam așa cum a fost atunci - plin de timiditate, de dorințe ascunse, de ieșiri în secret, de refuzuri care se concluzionau în acceptare, în jeanși și hanorce din liceu.

Suntem niște proști pretențioși!

1000 80 8

Nu sunt genul care să se mulțumească cu ce are, dar în cazul ăsta, nu cred că îmi doresc mai mult. Încă n-am apucat să fac tot ce se poate, încă nu am simțit tot ce am gândit vreodată că voi simți.

M-aș simți lezată dacă el... ar face-o. Dacă mi-ar zice...m-ar întreba... M-aș simți pusă la pământ și băgată într-o cămașă de forță. Mai sunt guri pe care vreau să le sărut, mâini pe care vreau să le țin, corpuri pe care vreau să le ating, imagini pe care vreau să le pun în mișcare.

Și mă mulțumesc cu ce am. Cu un copil într-un corp minunat de bărbat. Cu un bărbat care știe cum să se joace cu mine fără să mă deterioreze. Un prieten care ascultă atent și care își spune sincer părerea pentru că așa suntem noi. Am un chip care se vede dimineața de sub pătură, un piept pe care adorm, un braț puternic care mă înconjoară. Un abdomen pe care pot să desenez cu cretă un șotron perfect. Picioare care mă aleargă prin pat, cu succes. Ochi care zâmbesc. Buze pe care nu le văd, sunt prea aproape și doar le simt. Degete care îmi mângâie fiecare parte a corpului și care încă mă fac să tresar.

Am un viitor inginer, un fost handbalist, un actual student și un bucătar de ocazie. Un ajutor la curățenie, un dușman în materie de dulciuri, ne batem mereu pentru ele.

O apă din care beau când alții m-au secat. O felie de pâine din care mușc când mi-e foame de plăceri trupești. Un foc care îmi îngheață sângele atunci când țipă și o bucată de gheață atunci când fac pe deșteapta. Un pământ care nu mă lasă să mă desprind de el. Un magnet care mă atrage, pozitiv și negativ. Un cutremur când îmi spune „cuvintele interzise”.

Am o cană de cafea din care abia dacă sorb și îmi face inima să sară din piept, care îmi acutizează tahicardia. Care îmi pune sângele în mișcare și îmi face mușchii să se contracte.

Am ceva ce nu ar fi trebuit să fie al meu. Și, pentru moment, nu vreau nimic mai mult.

acasă

Îmi amintesc cu drag de orașul în care am copilărit, dar prefer să uit de cel în care am crescut. Aș vrea să alerg din nou pe aleile parcului și să nu trebuiască niciodată să mă întorc acasă.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de R. Și îl visez. Uneori greșesc eu, uneori greșește el - nici măcar în vis nu se mai poate repara răul.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de nopțile pe care nu le putea dormi, numărând înapoi zilele care rămâneau până aveam să plec de aici. Îmi aduc aminte zilele pe care le blestemam, sperând să vină noaptea, să pot trăi în lumea pe care mi-o creasem în minte.

Nu pot să mă plâng, n-am avut o copilărie grea, plină de lipsuri. Am avut una normală, aș îndrăzni să zic chiar una fericită. Dar mereu am vrut mai mult. Pentru că îmi intrase în cap ideea că pot mai mult, că merit mai mult pentru că pot. Am crescut cu „După faptă și răsplată”, în teorie și în practică. 

Aș vrea să le mulțumesc celor care m-au desconsiderat, celor care n-au avut încredere în mine. Grație lor m-am autodepășit. Și aș vrea să le râd în față celor care m-au susținut, pentru că nu de susținere aveam nevoie, ci de combustibil pentru flacăra care mă propulsa.

Nu îmi este rușine că întorc spatele vulgarităților, ignoranței, „șmecheriei”. Nu sunt ca ei pentru că am ales să nu fiu. Fiecare și-a făcut alegerea și eu ales să nu bat pasul pe loc.

Nu aș schimba cu nimic ce am făcut, ce am fost și cine am ajuns. Aș schimba oricând bucuroasă faptul că trebuie să vin, din când în când, aici și că-mi aduc mereu aminte de toate astea.

evoluție

We grew up, we grew older, and then we grew apart.

Eu sunt mulțumită cu ce sunt, cu cine am ajuns să fiu.
Nu m-am temut de singurătate, ci chiar m-am bucurat de ea. Și nu mi-a păsat niciodată de ce ar putea crede alții, sau cel puțin nu cu voce tare.
Pentru că nimeni nu mă cunoaște așa cum sunt, pentru că nimeni nu știe cât îmi place primăvara și cum îmi amintesc de trecut. Pentru că toți au impresii despre mine și își dau cu părerea. Și pentru că, oricum, ei vin și pleacă. Și cel mai ascuțit instinct de-al meu este cel de autoconservare.

Nu-mi place să fac conversație. Nu îmi place să fiu sociabilă cu cine nu am ce discuta.
Personalitatea mea este cine sunt. Atitudinea mea depinde în funcție de cine ești tu.

renunț

You might be my Superman, but I am no Wonder Woman.

Am obosit. Iar tu ai obosit mai mult ca mine, fizic vorbind.

Tu habar nu ai ce am mai zis eu de când n-am mai vorbit. Și asta mă sperie, pentru că încă nu ai acceptat partea asta din mine, ai ales să o ignori. Iar ea își face de cap, spune tot ce vrea și ce poate. Și tu nu știi.

Am obosit să fiu cine am fost. Și oricât de mult mă simt vexată, trebuie să renunț. E drept, o fac șase luni mai târziu decât anticipat. Tu mă aprobi, pentru că partea asta este atât la noi în garsonieră, cât și aici, în sală.

Am obosit să fiu cine se vrea să fiu. Pentru că mi-am dat seama că nu-i pot lăsa să-și trăiască visul prin mine, în timp ce eu sunt măcinată ca boabele de cafea.

Tu ești Superman dinainte să te cunosc. Dar eu n-am fost decât pentru tine și în ochii altora o Femeie minune, care face de toate pentru că poate. Nu, le făceam pentru că trebuie.

dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...