Pe dinafară

 Îmi voi face bagajele, din nou. De prea multe ori le-am făcut și le-am desfăcut în ultimul an: acum un an când am plecat dezamăgită din București, pe 3 septembrie, înainte să plec în Vigo, când am ajuns acolo și am stat 3 zile la motel, când m-am mutat în primul apartament, când m-am mutat a doua oară în Vigo (poveste lungă și tristă, de aia n-am pomenit niciodată de mutare), când am plecat spre Madrid, când am plecat din Madrid, când am ajuns acasă, când m-am mutat înapoi la cămin și, în fine, după licență, acum aproape o lună.

E cazul să le fac din nou, cât de curând. Viața urmează să înceapă. Voi strânge iară cortul și îmi voi muta circul în altă zonă, „mă voi lăsa la vatră”, una chiar luminoasă. Și sper să fie bine. Mă gândesc la ziua în care o voi lua de la capăt, la ziua în care va exista al treilea contract pe numele meu - primul la Cosmote, făcut după Bac, al doilea la muncă, făcut acum o săptămână și va urma unul de închiriere. Voi fi proprietara vieții mele. Și voi avea casa mea, de unde nimeni nu mă va putea scoate...

Voi avea loc ca totul să fie la locul lui. Ca locul să-mi poarte amprenta. Fie că tu alegi sau nu să vii cu mine.
De nu o vei face, mă va durea un pic. Un pic de tot, după care o să mă consolez singură că e mai bine așa, că oricum nu aveam chef să împart micul spațiu cu cineva care are nevoie de atât de mult, că nu va trebui să-ți spăl hainele, să-ți gătesc, să-ți dau raportul la cât ajung acasă.
De o vei face, o să mă bucur că pot să fac toate cele de mai sus pentru tine, cu tine. O să fiu fericită că o să ne înghesuim într-o cameră, că nu vei avea unde să pleci când ne certăm, că va trebui să te întorci... acasă. Acasă la mine. Căci eu voi continua să fiu independentă, tu nu vrei avea niciun drept asupra garsonierei mele.

Tu o să fii pe dinafară. Cu o cheie în mână sau cu un deget pe sonerie. Dar asta nu va însemna că nu mai țin la fel de mult la tine. Va însemna că țin un pic mai mult la mine.