de împăcare

Ne certăm pentru că dacă am fi mereu de acord nu mi-ai mai plăcea. Ai fi pur și simplu un om simplu, fără gândire rațională, fără personalitate. Ne certăm mult și fiecare o ține pe a lui. Ceea ce uneori nu este așa de bine. Eu fac din ceartă o artă. Eu nu mă cert, eu mă lupt pentru părerea mea, o apăr mai ceva ca pe castitatea de mult dusă.
Ne certăm frecvent. Și dacă nu pot să câștig, apelez la memorie. Sigur găsesc eu ceva cu care să te pun la pământ. Pentru că așa sunt eu. trebuie să am ultimul cuvânt, țin cu „dreptatea” mai ales atunci când e de partea mea. Și în general este.
Cel mai mult îmi place la certurile noastre împăcarea. După câteva zile în care am trecut prin toate stările - furie, repulsie, enervare, tristețe, dor, liniște și iar furie - ajungem în locul acela unde totul devine de 10 ori mai grav decât era și se stinge într-un singur fel.
Există un mod de a mă face să tac, și tu te pricepi de minune la el - buzele mele nu se opresc niciodată, așa că cel mai bine mi le muști, ca să le pedepsești cumva că scot cuvinte veninoase.
Mâinile, când mă cert, sunt calme, controlate, nu arată nimic - așa ci mi le prinzi cu mâna și mi le pui deasupra capului, pentru un acces cât mai ușor. La fel ca mie, și ție îți place să mă pui la perete, să țipi la mine apoi să îmi șoptești răutăți la ureche. Și-ți place când mă enervez și mă zbat să plec. Dar ești mai puternic și tu o faci la propriu, eu la figurat.
Dacă nu ne-am certa, am fi foarte monotoni, și cu siguranță nu mi-ar mai plăcea de tine. Dar slavă cerului, eu pot scoate motive și din piatră seacă. Pentru că-mi place împăcarea.