Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.
Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.
Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.
Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.
Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.
Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.
