De sus

Lucrurile se văd altfel de la etajul 8.

Niciodată nu o să îți fie frică să stai la balconul unui apartament de la etajul 3 sau 4, poate doar dacă, la fel ca mine, într-o noapte de 31 decembrie, puțin umplut de alcool, frică și o senzație de nedescris (pe blog), ai stat la un asemenea balcon, având impresia că trotuarul vine după tine și apoi nu-ți mai aduci aminte nimic.

Tot la etajul al 3lea s-au întâmplat multe. Unele bune, altele mai bune, și câteodată unele de care nu îmi aduc aminte.

De aici de la mine am impresia că văd tot. De aici chiar văd tot, văd multe. Văd vecinii care nu știu că sunt urmăriți atunci când se ceartă. Văd studenții de la construcții care fac măsurători pentru practică la topografie. Văd studenți care stau liniștiți în camerele lor de cămin și văd studenți care se agită în camera pe care trebuie să o părăsească, pentru că au terminat anul 2 de master și trebuie să își găsească o slujbă.

Văd mame care își duc copii la grădinița de peste drum și rar tați care vin să-i ia acasă. Văd pisici, multe pisici, de toate culorile, rasele, mărimile și vârstele. Și vreau și eu una, să-mi țină de urât atunci când sunt, ca acum, deprimată, obosită, singură acasă, așteptând să se întoarcă cu ciocolată.

De pe balconul meu de vede mai bine apusul, și răsăritul mă pleznește dimineața. Deși nu se aude, se vede tramvaiul. Toți par mici de aici, nimeni nu știe că sunt afară, pe terasă, sprijinită de balustrada vopsită maro.

Dacă acum stau la etajul 8, se numește că am progresat, sau doar că am fugit de trecutul meu cu 5 niveluri mai jos?