Despre M

Am avut inima frântă. Am avut și oase frânte. Și un student la chimie care mi-a făcut durerile mai adânci pentru o scurtă perioadă. Și dacă e să recunosc, tot el este cel care, indirect, mi-a rupt clavicula. Inima mi-am frânt-o eu, am dat cu ea de pământ.

După atâta timp și după tot ce s-a întâmplat, nu mare lucru dar niciodată lucid, încă putem discuta. Și mă bucur să aflu că acum, la 25 de ani este un chimist cunoscut în 2 state, publicat și apreciat. Mă bucur să văd că substanțele alea cu care se joacă el mereu nu i-au afectat spiritul.

Da, era genul meu. Înalt, blond, ochi albaștrii, bilingv, neamț, aiurit, sensibil, năuc, perfecționist, năucitor, cu un accent ciudat, plăcut. Uneori îmi închipui că nimic nu m-ar fi chemat înapoi în România, că am rămas în Vigo, că am distrus orice punte. Și că trăiesc în mod spaniol. Că nu îmi pasă de nimic, că mă plimb pe plajă, că ieșim la nenorocita aia de cafea, că mie îmi face poze fără oprire.

Și când realizez că ce scriu aici ar putea răni pe cineva, îmi doresc să nu fi abuzat niciodată de alcool, de aerul curat, de atmosfera de acolo.

hapciu

Eu: nu mă îndur să merg să fac testele alergologice.
mă tot lovește câte o alergie, dar nu vreau să mă feresc de anumite chestii toată viața, să stau cu grija lor
crezi că e ciudat sau infantil din partea mea?

El: multe cupluri aleg să nu se cunoască mai deloc de-a lungul relaţiei lor (relaţie de multe ori lungă de multe decenii) pentru a ţine o flacără vie.
 e de înţeles reticenţa ta

Departe

Acum sunt mai departe ca oricand de ceea ce cunosc. Departe de diacritice, de obiceiurile de dimineata, de seara, de pranz si de Pasti, de sensul pe care il stiu eu, noi, muntenii, al cuvintelor.

Aici se folosesc cuvinte ciudate si aerul e curat. Oamenii, toti, zambesc si te saluta. La muzee nu trebuie sa platesti suplimentar ca sa primesti explicatii si nici nu ti se cere sa dovedsti intr-un fel ca intr-adevar esti student ca sa primeste reducere. Parcarile sunt fara plata si miroase a paine de casa.

Acum cateva zile am descoperit ca lumea nu este cum credeam eu, cum o vedeam eu. Lumea este mai frumoasa, are contur si culori aprinse. Nu mai vad la departare. Si am incredere doar in ce e langa mine. Am aflat ca ce e departe de mine, fizic, nu este ceea ce pare. Si astfel am realizat ca ce ochii nu vad, inima nu cere. Asa ca stati departe de mine! O sa port ochelari si o sa va vad mai bine, pe voi, cei care nu vreti sa va apropiati.

Departe in timp, scriam tot la tastatura asta, scriam dintr-un pat strain care ma acceptase asa cum eram.

De sus

Lucrurile se văd altfel de la etajul 8.

Niciodată nu o să îți fie frică să stai la balconul unui apartament de la etajul 3 sau 4, poate doar dacă, la fel ca mine, într-o noapte de 31 decembrie, puțin umplut de alcool, frică și o senzație de nedescris (pe blog), ai stat la un asemenea balcon, având impresia că trotuarul vine după tine și apoi nu-ți mai aduci aminte nimic.

Tot la etajul al 3lea s-au întâmplat multe. Unele bune, altele mai bune, și câteodată unele de care nu îmi aduc aminte.

De aici de la mine am impresia că văd tot. De aici chiar văd tot, văd multe. Văd vecinii care nu știu că sunt urmăriți atunci când se ceartă. Văd studenții de la construcții care fac măsurători pentru practică la topografie. Văd studenți care stau liniștiți în camerele lor de cămin și văd studenți care se agită în camera pe care trebuie să o părăsească, pentru că au terminat anul 2 de master și trebuie să își găsească o slujbă.

Văd mame care își duc copii la grădinița de peste drum și rar tați care vin să-i ia acasă. Văd pisici, multe pisici, de toate culorile, rasele, mărimile și vârstele. Și vreau și eu una, să-mi țină de urât atunci când sunt, ca acum, deprimată, obosită, singură acasă, așteptând să se întoarcă cu ciocolată.

De pe balconul meu de vede mai bine apusul, și răsăritul mă pleznește dimineața. Deși nu se aude, se vede tramvaiul. Toți par mici de aici, nimeni nu știe că sunt afară, pe terasă, sprijinită de balustrada vopsită maro.

Dacă acum stau la etajul 8, se numește că am progresat, sau doar că am fugit de trecutul meu cu 5 niveluri mai jos?

Wannabe

Pentru că dragostea trece prin stomac, am încercat și noi să luăm prânzul în oraș și ne-a ieșit. Am plecat de acolo sătui, fără să ne mai trebuiască nici măcar înghețata de la Mc pe care ne-o dorim de atâta vreme.

Am fost și-n parc, și mirosea frumos și-mi vemea să o rup la fugă, dar de data asta parcă nici unul din noi nu mai dorea să meargă sub pomul ăla, pe marginea lacului, unde cu ceva vreme în urmă m-ai lăsat să-ți stau în brațe, fără să-ți pese că-ți murdărești hainele de verdele ierbii proaspete. Acum eu purtam fustă, tu cămasă frumos călcată. Veneam de la restaurant, eram sătui, ne trecuseră poftele și foamea.

 Când m-am întrebat acum aproape doi ani cum ar arăta viitorul meu lângă tine, nu mi l-am văzut pe tocuri, într-un restaurant pretențios cu feluri de mâncare irlandeze ieșite din comun. Mi-l imaginam așa cum a fost atunci - plin de timiditate, de dorințe ascunse, de ieșiri în secret, de refuzuri care se concluzionau în acceptare, în jeanși și hanorce din liceu.

Suntem niște proști pretențioși!