utopie

Dacă aș putea face niște schimbări majore pentru țara asta le-aș face!

Sunt de părere că ce se întâmplă acasă, cum ești crescut are influență asupra a ceea ce ajungi să fii! Și mă oripilează zilnic, scuzați-mi franceza, idioțenia unor r****i de copii care nu știu ce-i ăla respect, care nu știu ce sunt ale reguli.

• ca urmare a chiulului sau a repetenției - nemotivate de probleme de sănătate sau familiale, aș face ca francezii - nu aș mai da familiei niciun fel de ajutor social până ce nu și-ar învăța odrasla că școala e acolo cu un scop!
• aș amenda familiile delincvenților minori pentru faptele acestora, pe lângă o perioadă pe măsura faptei, într-o casă de corecție.
• nicio ilegalitate n-ar trece nepedepsită - iar munca în folosul comunității mi se pare o măsură tare interesantă - nimic nu-i umilește pe cei ce ne constituie viitorul mai mult decât să fie văzuți de prietenii sau colegii lor îmbrăcați în salopete, dând cu mătura prin oraș sau alte cele!
• tunsorile imbecile, jumătate de sticlă de parfum la o singură utilizare sau machiajul care le face să arate ca niște prostituate bătrâne ar fi, prin lege, interzise și pedepsite!

Evident, pentru a evita ca plozii ăștia să mai facă prostii, ar trebui „educați” și părinții.

• abandon familial în afara divorțului - amenzi de nu or să se mai poată așeza o lună!
• violența domestică ar avea pedepse legale muuult mai drastice.

Alcoolul, țigările, mâncarea fast food - procurate, evident, pe bază de buletin. În alte state se poate.

La dracu cu liberul arbitru sau cu puterea de decizie sau dictonul eu te-am făcut eu te omor. 

Am ajuns să-mi fie scârbă de țara mea, de istoria mea, de felul în care suntem văzuți din cauza imbecilității. Și este dreptul meu să fiu evaluată după cine sunt, nu după alții.

Mihai

eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

Ca orice altă fată, pentru că nu sunt cu nimic mai presus ca altele în materie de băieți, am fost atrasă de ceea ce nu atrăgeam. Iar tot ce atrăgeam, respingeam.

Așa s-a întâmplat cu Mihai. Pe atunci, aveam un modus operandi, aveam un gen. Iar genul meu erau băieții blonzi, cu ochi albaștrii.

Tocmai îmi semnasem decalarația de independență, din toate punctele de vedere. Și l-am văzut pe el. În poze. Era diferit. Când l-am cunoscut, prin cineva, o persoană de legătură, era altfel. Altfel în sensul ăla bun. Și mi-a plăcut de el, recunosc.

Asta se întâmpla toamna, în 2007, înainte să înceapă clasa a 12a.

Mult blablabla pe care nu vreau (sau nu se merită) să-l povestesc. El era anul I la Politehnică, deși cu o lună mai mic decât mine. Doar că în noiembrie eu m-am reorientat către, da, Radu. Și cum conștiința nu mi-ar fi permis să fac vreo mârșăvie, i-am dat mesaj - asta fiind, de fapt, o mârșăvie, că merita o explicație...sau măcar un telefon.

Cum cu Radu deja știți că n-am mers, am reluat legătura cu Mihai, el fiind mereu acolo când deschideam messul. Și-am vorbit, și vorbit... și părea schimbat, mai puțin copilăros, parcă îl schimbase facultatea - în și mai bine.

Și am decis să îi mai dau o șansă, prin primăvară. A fost o vară agitată, plăcută.

Dar a venit toamna și mi-am dat seama că vreau ceva mai matur - asta când l-am cunoscut pe Alex.

Mi-a plăcut în Politehnică, îmi plăcea atmosfera din cămin, drumul cu metroul din Sălăjan până acolo, gălăgia din noapte și liniștea de dimineață.

Mi-a plăcut să fug dintr-un loc în altul, eu fiind la acea vreme încă nomadă.

Dar începuse să-mi placă de el doar ca amic. Era cu un cap mai mic ca mine, și mie îmi place, din când în când, să port tocuri. Îmi place să ies, să umblu, să mă plimb. Iar lui îi plăcea doar să stăm în camera lui de cămin, doar noi doi.

Și în plus, cine s-a crezut să-mi spună cum să dorm? Dacă vreau să dorm cu spatele la tine, o fac și gata! Dacă pur și simplu vreau să dorm după o zi de alergătură, dorm. Zi mersi că dorm la tine.

Și asta a fost. Punct.

le mâle

Am nevoie de aer, am nevoie de odihnă. Simt nevoia să vorbesc, să spun cuiva. Și nu pot.
Am nevoie de aer pentru că în nări mi-a rămas un miros de parfum. Și nu pot să respir fără să îmi amintesc.
trebuie să mă odihnesc, pentru că sinapsele se încing ori de câte ori știu că acea persoană va fi mândră de mine, că trebuie să fac așa încât să nu o dau în bară. și muncesc, lucrez, trag cât pot eu de tare. Și uneori peste măsură.
Când vreau să spun-i spun câte ceva, mi se împiedică limba, nu pot să spun nimic, nu îmi mai amintesc cum se vorbește corect, am impresia că aș spune niște enormități. Și tac. Nu-i mai cer ajutorul, deși în destul de multe instanțe fără să întreb dacă e în regulă să înot văd cum mă duc la fund...
Și nu pot să fac nimic, sper doar să treacă într-o zi.

Here comes a regular

De ce vor toți cafea cu lapte, când cafeaua normală este mult mai bună?

De fiecare dată când ajung acasă, mă gândesc, automat, la diverși indivizi.  A devenit reflex. La unii mai mult la ca la alții, la unii zâmbind, la alții înjurând și blestemând. La unii dorind să mă sune fix în momentul ăla (da, cred în coincidențe), la alții dorind să nu-mi afle niciodată numărul de telefon.

Ultima dată, acum o săptămână, m-am gândit la cel la care mă gândesc mai des, prea des. Și am scos la lumină cutia neagră. Cutia încă miroase a ciocolată.

Și eu am vrut cafea cu lapte, sau măcar cu mentă. Și-am ajuns la concluzia că o cană de cafea normală este mult mai bună.