Dilemă

Ce se presupune că trebuie să fac cu mâinile când merg pe stradă, acum când tu nu ești aici și mă ții de mână?

Accesorii

De fiecare dată când spui că ceva pute, țin să-ți amintesc că sunt mâinile mele care miros a pește. Da, îmi place să mă trezesc dimineața și să merg la pescărie, să cumpăr pește proaspăt pe care mi-l pregătesc cu atenție, la cuptor, într-o tavă de teflon, cu puțin ulei de măsline slab și fără condimente. N-am nevoie să condimentez ceea ce am.

De fiecare dată când îmi spui că nu sunt aranjată, țin să-ți amintesc că abia m-ai ciufulit tu, alergându-mă prin casă, luându-mă pe sus, aruncându-mă în pat. Și nimic nu mă enervează mai mult decât urmele de ruj de pe pernă.
De fiecare dată când scriu pe blog ceva ce tu nu recunoști, țin să-ți amintesc că nici unul nu mă satisface așa cum o faci tu, fizic, moral, sufletește... și mai ales fizic, sau moral... sau sufletește... 

De fiecare dată când uit că mă iubești, ții morțiș să-mi amintești. Și nu mă supăr niciodată, chiar dacă uneori îmi spui că ceva pute, că nu sunt aranjată sau că scriu despre alții pe blog.

Decaf

M-am trezit, m-am întins în pat, zâmbind și am văzut pisica. Am zâmbit trist. Am făcut un duș și m-am dus în bucătărie. Mi-am făcut o cafea.
Nu mai beau cafea roșie, mi-e imposibil... ci o cană mare de cafea decafeinizată... jumătate lapte cu două lingurițe pline de zahăr brun.

VDM

(link primit de la...cineva...)

Cod oranj

Ce-i mult strică, dar ce-i puțin nu se ajunge

Aparent, un lucru bun nu durează mai mult de 3 zile. Iar optimismul, în cazul meu, nu durează mai mult de una (una bucată oră, adică). Atâta timp cât știu că există, că cineva are ce vreau eu, nu o să pot fi împăcată cu cine sunt și ce am. Nu pot.

Și până la urmă, e chiar așa rău să ai așteptări? Să știi ce vrei de la tine/ceilalți/viață?

Revelație

Mă pricep la multe lucruri.
Și totuși nu excelez la nimic.

My last will and testament

Subsemnata, Ilana Bradșteter, de bună voie și nesilită de nimeni, aflându-mă în deplinătatea facultăților mintale, pentru cazul morții mele dispun următoarele:
 - se va lua în calcul primul meu testament de pe acest blog;
 - se vor dona toate organele mele, fără a se considera etnia sau sexul primitorului, doar cazierul. Nu vreau să „trăiesc” în continuare în corpul unei persoane care să facă rău societății sau țării care m-a crescut și m-a făcut cine sunt. Motivul, deși nu este cazul să-l justific, este acesta.


Rog familia să păstreze legătura cu persoana în cauză și numesc pe mama mea executor al testamentului.

Testator,

Ilana

unul

Unul dintre noi face mereu asta. Cine, oare?

Ferry Corsten - Holding On
 

Post...belic

Your girl is lovely, Hubble...

Uneori, tot ce poți face este să accepți, pentru că o relație o dată terminată nu se transformă într-o luptă de genul „hai să vedem care suferă mai mult” sau „hai să vedem cine trece peste mai ușor și cine o să fie singur mai mult timp”.

Deși la început vrei ca celălalt să sufere, să te vadă fericit, cu cineva nou de mână pe stradă, sau dacă nu persoana în cauză, măcar o cunoștință care să-i spună (preferabil un pic exagerat) cât de bine arăți (acum, cu altcineva), ajungi să gândești într-un mod diferit, să-ți asumi greșelile, să nu vezi doar defectele celuilalt. 

Ia timp și multe lacrimi, planuri de răzbunare, nopți nedormite... dar e foarte plăcut când ajungi să nu-ți mai pese când cel la care ai ținut ca un nebun îți spune că o iubește. Și durează tot atât de mult să-i recunoști calitățile și să te bucuri pentru ei.

Până când?

Nu se poate numi relație ceea ce ai cu o persoană până la prima ceartă. Și nu se poate numi durere până ce nu te cerți cu acea persoană prin telefon sau pe net, fără să-i vezi chipui, fără să vezi limbajul corporal, fără să poți încerca să o împaci cumva (eventual cu sex...).

Când o să-și dea seama că a greșit? Când o să accepți că și tu ai greșit la rândul tău? Și cel mai important, până când o să ne mai certăm ca nebunii?

Până când noi ne vom despărți!

ring ring

Cea mai dubioasă chestie s-a întâmplat azi. Multe se vor schimba de acum încolo... Prea multe. Și totuși, eu rămân la fel...

Existență efemeră?

Într-un oraș în care numărul câinilor este egal cu numărul de apartamente nu este loc pentru pisici. Așa că le dăm jos de la gât pentru o vreme și le lăsăm să se odihnească într-o cutie de bijuterii. 
Le vom găsi pe aceași etajeră în trei luni?

EL

Mientras de Erasmus, no se suele dormir...

M-am îndrăgostit iremediabil. Deși la început nu mă atrăgea deloc, acum că am avut cum să petrecem timp împreună, mi-am schimbat radical părerea. Aparențele înșeală.

Am pierdut destule nopți împreună, și prea puține zile. Am făcut dragoste în fiecare colț, loc, piață publică, pe fiecare stradă, în fiecare stație de autobuz. Am vorbit fără cuvinte, pentru că nu vorbim aceiași limbă. Eu o înțeleg pe a lui, eu pot zice orice fără ca el să mă înțeleagă și mă acceptă așa cum sunt, fără să-i pese de ce se spune despre noi, românii. Nu îi pasă că depind de bursă, ba din contră, acest lucru îi place la mine.

Îmi încălzește trupul noaptea, îmi suflă aer rece când mi-e prea cald, îmi pune oceanul la picioare și mă scoate mai tot timpul la plimbare, în locuri minunate, de vis...  Îmi place când mă îmbracă, ador când mă dezbracă. Îmi face cunoștință cu oameni noi, cu noi culturi și civilizații...

Îl cheamă Vigo și este orașul visurilor mele!

Mai

Mai ești acolo? Mă mai aștepți?
Poate o să mă întorc, poate o să mai stau, poate voi reveni în februarie, poate în mai. Poate chiar mai târziu.

O să fie iară mai, e luna cea mai frumoasă, cea mai plină de flori, cea cu cele mai multe amintiri pentru cele mai ascunse părți din noi.
Mai crezi în noi? M-ai lăsat să cred că încă o faci, m-ai convins că încă o faci, mai rămâne doar ... s-o faci!

În seara asta

Seara asta are ceva special. Luna asta are ceva și mai special, a început prea bine și am impresia că o să se termine și mai bine.