Dragă București,

Sunt aici, departe de tine și îți spun sincer că-mi lipsești. Ce-ți mai fac boschetarii? Dar câinii vagabonzi?

Îmi lipsesc mult RATB-urile tale care veneau des, mi-e dor să răcesc de la curentul de la metrou. Aici nu e așa, aici vine un autobuz la minim 30 minute, iar duminica abia dacă vine unul la o oră și metrou nu există. În schimb semafoarele „cântă” iar autobuzele sunt mici, dar scaunele sunt mai confortabile. Unde-ți sunt șoferii cei leneși și lenți? Pentru că aici șoferii poartă costum și pantofi și au porniri de kamikaze – frânează foarte aproape de trecerile de pietoni, brusc, iar în curbe accelerează. Nu se merită să mănânci de dimineață dacă urmează să iei un autobuz, ieși în pierdere.

Tu câte linii de autobuz(+tramvai și troleibuz) ai? Cel puțin 400, nu? Aici nu sunt mai mult de 30. La capitolul ăsta ești de 10 ori mai bogat, iar dacă stăm să calculăm și numărul de vehicule pe fiecare linie...

Însă aici se respectă urcările – doar pe ușa din față, și coborârile – pe celelalte uși. Din fericire pentru Vigo, aici toți plătesc valoarea călătoriei. Cam ca-n autobuzele alea vechi provinciale, se plătește la șofer. Tot acolo se validează și cartela de călătorie. Prin urmare, nu prea există controale. Și cu toate astea, o călătorie normală, fără cartelă, costă 1,17 euro, iar pentru studenți este 0,59. Aici nu există abonamente, există niște cartele, iar dacă ai una, călătoria este de 81 cenți în loc de 1,17. Gândește-te câți te-ar înjura pe tine dacă ai aplica tariful ăsta. Pensionarii au, ca la noi (deși cine știe cât o să mai țină), călătoria gratuită iar stațiile sunt la distanțe incredibile una de alta.

În prima săptămână aici am dat cel puțin 12 euro pe călătorii. Câte abonamente lunare (de student) îmi faceam dacă eram acolo acum? Două luni de călătorii „fără număr”!

Ți-am zis că mi-e dor de tine? Ți-aș spune că îmi doresc să ne vedem curând, dar aș minți. Ce legătură are dorul cu dorința de a mă întoarce?

insuficient de departe

Observasem că de la o vreme devenisem prea dependentă. Așa că a trebuit să fac ceva, ceva pentru mine, de data asta. Am ales să plec. Am plecat din camera ta de câteva ori, am plecat din patul tău de mai multe ori, am plecat și m-am întors în brațele tale de atâtea ori că am pierdut șirul.

Chiar atât de mult îmi doream să fiu din nou liberă încât a trebuit să pun 5.000 km între noi?

Și acum, după ce am parcurs distanța mi-am dat seama că și dacă aș mai fi avansat încă 5.000, tot nu aș fi putut să scap de trecut...și mai ales de trecutul cu tine.

creația lui Gargamel

A fost o dată ca niciodată, într-un oraș foarte mare, o fată simplă, cu ochi căprui și părul șaten, buclat, proaspăt tuns.

Într-o zi, cum naviga ea pe internet, observă că un prinț îi trimite o săgeată otrăvită pe Hi5. Și ea îi răspunde, cu o altă săgeată, mult mai plină de venin. Trece vremea și știe că e ziua prințului, ziua de nume, așa că se decide că cel mai cumplit pentru el ar fi ca ea să-i spună la mulți ani. Și-o face. O lună și un pic mai târziu, prințul o invită în oraș, ea acceptă, fără să își dea seama ce face. Prințul veni la întâlnire fără caleașcă, fără slujitori. Doar... el. și-o duse într-un loc unde a fost tratată cum se cuvine. Pentru el și-a schimbat poza de la avatar, vopsindu-și, virtual, părul blond și pielea albastră, punându-și tocuri, o rochiță albă și o căciulă maaare.

La o a doua întâlnire, parcă, ningea. Prințesa noastră a decis că e momentul să-și sărute prințul în acest cadru fantastic. Însă niciodată nu s-ar fi gândit că o dată ce-l va săruta, acesta se va transforma într-un broscoi.

Morala – prințesa noastră evită astăzi orice tip timid, prea arătos, care pare rupt dintr-o poveste, pentru că ăștia sunt, din câte se pare, cei care frâng cel mai ușor inimi.

Dulapul

Am un dulap plin de haine și n-am ce să port.

Acasă aveam un dulap cu trei uși, plin ochi de haine. Plus niște cutii sub pat și niște saci în debara. Când a venit vremea să-mi fac bagajul, depășisem cu… încă o dată greutatea admisă la cală. Mi-a fost greu să aleg ce să iau, până la urmă, cu mine.

Zilele astea deschid dulapul la fel de mare ca cel de acasă, doar că acum este jumătate gol. Și îmi este dor de nu-știu-care bluză, sau mi-aș fi dorit să fi luat cu mine nu-mai-știu-ce palntaloni. Înainte să plec mi-am imaginat combinații noi de haine, mai stilate, mai elegante, mai feminine. Acum îmi este dor de puloverul meu larg și negru care mă acoperea în întregime și în care mă simțeam confortabil. Cred că indiferent de locul în care mă voi afla, voi fi mereu eu – cea băiețoasă, căreia îi plac mai mult teneșii decât sandalele cu toc. Lupul își schimbă părul…

Asi es la vida

Românul nu va renunța să fie român nicăieri. Într-o lume nouă, într-o societate civilizată, te aștepți la anumite chestii de la cei care au pretenția de a fi superiori, ba chiar intelectuali. Ajuns aici, ar trebui să adopți comportamentul lor, evoluție prin imitație, și într-un final, să te amesteci printre ei, dacă nu să ajungi chiar unul dintre ei.

Într-o lume în care românii sunt mai țigani de cât rromii, ar trebui să te aștepți ca primul care să te dezamăgească să fie unul dintre ai tăi. Totuși, speri să nu fie așa, și te trezești într-o bună zi la pământ, iar cel care ține cuțitul să fie chiar cel în care îți pusesei toate speranțele.

Oceanul

Oceanul este dulcea amăgire a tuturor. Pare calm, senin, puțin adânc. Malurile sale nu sunt lovite de valuri aproape niciodată. Nisipul nu-ți arde tălpile iar scoicile, inexistente, nu îți pot provoca răni. Întâi transparent, apoi bleu, verzui, albastru.... apoi negru. Oceanul te lasă să te apropii. Te amăgește. Cu cât înaintezi mai mult, cu atât simți curenții cei reci din nivelul inferior al apei. Însă nu te poți opri, trebuie să înoti, vrei să verifici dacă și atunci când apa te acoperă complet îți mai poți vedea tălpile. Și le vezi. Vrei să atingi fundul oceanului, să vezi dacă e real. Și este real. Nu mai vrei să pleci, dar începi treptat să nu mai simți. Nici curentul de apă rece, nici soarele de deasupra care te arde, nici briza. Nu-ți mai amintești de unde vii, unde vroiai să ajungi. Vezi oameni care se uită speriați la tine de pe mal și-ți fac semn să te întorci. Auzi și un fluier. Vezi că cineva fuge pe plajă apoi se aruncă în ocean. Te simți obosit ca după o viață în care tot ce ai făcut a fost să împingi la deal o piatră de moară. Cel care abia s-a avântat în apă vine spre tine, chiar o face, nu ți se pare. Vine cu viteză, te strânge puternic în brațe, te întreabă ceva, dar nu înțelegi limba. Și te lași purat către mal. Mulți se strâng în jurul tău. Ești faimos, toți vor să știe cine ești, ce faci, cum te simți. Abia îți poți ține ochii deschiși, îți dorești să poți fi din nou în oceanul care te strigă...

Asta este adevărata experiență – să înoți către moarte...

Mi-e dor de ocean, deși este cumplit de sărat.

dup-o săptămână

Plajele din Vigo sunt curate, nu au alge, nici scoici. Totuși, partea fără scoici e aiurea. Îmi plac scoicile.
Nu îmi place cum mă fac să mă simt amintirile. Mi-aș fi dorit să o pot lua de la aproape 0 aici.. și câteva persoane nu mă lasă...

Toate bune și frumoase, valurile sunt mici. Vapoarele sunt imense. Barurile sunt pline, nopțile sunt triste. Diminețile sunt dificile. Franțuzoaicele de treabă. Așteptările sunt pe măsură. Leul este încet încet uitat, euro îi ia locul. Străzile sunt înclinate.

Cine sunt?

Concluzii

1. Am fost pentru câteva ore, cu capul în nori, la propriu. Și norii sunt mai frumoși priviți de sus.
2. spaniolii sunt foarte de treabă. Iar Vigo e superb!

Testament

Acum când voi citiți asta, eu nu mai sunt printre voi. Voi fi aterizat în Barcelona de câteva minute. Nu vă faceți griji pentru mine, mi-e bine. Așa se zice, că sunt într-un loc mai bun, nu?
Nu vreau să vă întristez, ci să vă aduc zâmbetul pe buze, pentru că mi-ați fost alături. Acum să terminăm cu introducerea și să trecem la fapte. Alfabetic, pentru a nu exista probleme.

• lui 407B îi las pernele mele. Știu că ar fi trebuit să-i înapoiez tricourile, dar le-am luat cu mine
• Alexa urmează să primească un bilet la concertul Byron. Și un leagăn.
• Alexandra primește o listă cu melodiile pe care trebuie  să le asculte
• Corinei îi las o carte de bucate profi și raftul de sus
• Dariei îi las abonamentul de Cosmote, că tot timpul consumă extraopțiunile pe care le are pe cartelă
• Bianca are cam de toate. Așa că-i las teancul de foi prin intermediul cărora schimbam „impresii” în anul I. Doar dacă dă în scris că nu le mai arată nimănui!
• Miss G primește o dedicație muzicală
• Martei îi las patul în pace :)
• Mink, nu, nu primești cana cu Apple! Și nici CD-ul original A-HA. În schimb primești un pulover pe gât. Negru!
• studentei Oancea îi las locul meu din rândul 3, că prea a stat în anul 2 numai în față
• Riona, ție mi-a luat mult să mă gândesc ce-ți las. Și urmează să primești sandalele mele maro din piele, pentru că nu cred că te-am văzut vreodată pe tocuri.

acestea fiind spuse, mă duc că mă odihnesc în liniște, undeva unde e mai bine - în Vigo, departe de grijile de aici. Și din păcate, departe de voi cei menționați mai sus.

discleimăr

(titlul e pus așa, am văzut că dă bine ș-am zis și eu să atrag cititori, de când cu statisticile lui Bogăr)

Cineva mi-a zis acum vreo 2 zile că nu m-am mai ocupat de blog. Sau, am înțeles eu după ce m-am chinuit un pic să mă pun la mintea sa, că nu prea am dat „comenturi”, nici înapoi la „commul său”, nici la postările sale. Și eu care m-am îngrijit de blogulețul meu ca de fratele-mi mai mic. Pur și simplu am avut o perioadă nefastă (îi zice criză financiară) și blablabla, dar acum am reluat activitatea internautică. Oricum, fără prea multă dare ... de gard, avem aici pe blog reguli - gen nu se face schimb de link și cam primesc din ăstea și mai e aia cu nu pune botul dacă eu nu comentez.

PS: v-am zis vreodată că eu n-am frați?