Visul oricărui provincial este să ajungă la București. Cei cu ambiții (sau pretenții) vor să se și stabilească aici. Următoarele orașe mari pe listă sunt Brașov, Iași, Cluj și Timișoara, nu neapărat în ordinea asta.
Când suntem în liceu sperăm să ajungem în unul dintre marile centre universitare. Și când vedem câte un student proaspăt venit acasă la sfârșit de săptămână sau în vacanță observăm schimbări la individul în cauză. „Aere”, „fițe”, „talente de București”. Toți am trecut pe acolo, toți am catalogat. Acum însă vedem aceleași schimbări și la noi, zicem toți cel puțin o dată pe zi „abia aștept să înceapă facultatea”. Și e normal. Acolo avem colegii, cunoștințele, activitățile zilnice...prietenii de același nivel.
Orașul ăsta pare prea mic pentru câtă prostie și ignoranță cuprinde. Iar viața unui orășel de munte este piperată doar cu bârfe și „combinații” imaginare între oricare doi indivizi de sex opus. Ăsta e locul unde timpul nu mai trece, unde oamenii nu se schimbă și unde nimic nu evoluează.
Melancolia ne îneacă, amintirile ne năpădesc. Iar dorința de întoarcere la „facultate” e mult mai puternică decât ecoul întrebării pe care evităm s-o mai rostim cu voce tare „mă, dar după ce terminăm, ce facem?”
