Ancora

Într-o lună de zile îmi voi lua din nou casa în spinare și voi pleca la drum. Voi merge acolo unde ei gândesc ca mine, unde sunt la fel de meticuloși, atenți la detaliu și atât de respectuoși cu termenele de livrare.

Mă voi întoarce apoi, aici, la Iași, însă într-un alt apartament. Toate amintirile pe care le-am acumulat în patul din care scriu vor fi mai departe de mine.
Voi mai sta aici o vreme, nu aș putea spune cât, nu mult oricum. În iunie voi fi, din nou, sper, în altă parte, luând-o de la zero.

Nu am avut niciodată ancoră. Am fost nestatornică, din toate punctele de vedere. Nu am reușit niciodată să devin parte integrată din ceva. Însă mereu m-am adaptat. Adaptarea a devenit un stil de viață, un joc al imitării pentru a nu fi exclusă.

Am nevoie de o ancoră, am nevoie ca apa să se miște în jurul meu, să simt valurile, să mă legăn în larg și totuși să rămân pe loc. În curând o să am o ancoră, pentru totdeauna.