printre rânduri

Din lipsă de timp, viața mea nu îmi mai aparține. Nu îmi mai calc cămăși și merg la muncă așa cum ma simt - liberă, alternativă, neșelfuită. Obosită. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit.

Nu mai citesc nici măcar printre rânduri. Nu mai suport căștile, am nevoie de liniște. Și e bizar pentru că niciodată nu mi-a plăcut liniștea. Aveam nevoie de gălăgie ca să știu că încă mai e lume în jurul meu, că nu sunt chiar atât de singură.

Albul paginilor mă deranjează iar lentilele heliomate nu ajută - tot trebuie să îmi mijesc ochii. Și apoi prefer să să uit în gol pe fereastră decât să mai citesc despre povești triste. Sau erotice. Cele cu final fericit nu-mi plac. Nici cele polițiste. Au ceva fals, totul se termină prea abrupt.

Nici tu nu citești printre rânduri. Și uneori, în tine văd pe alții. Îi văd pe cei pe care nu-i pot avea. Iar respirația ta pe gâtul meu îmi provoacă iritații. Tu n-ai nimic. N-ai minte, n-ai muncă, n-ai cunoștințe despre viață. Pentru că până acum ai dus-o bine și nu ți-a trebuit. Și uneori mai târziu e mult prez târziu.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.