Nu sunt genul care să se mulțumească cu ce are, dar în cazul ăsta, nu cred că îmi doresc mai mult. Încă n-am apucat să fac tot ce se poate, încă nu am simțit tot ce am gândit vreodată că voi simți.
M-aș simți lezată dacă el... ar face-o. Dacă mi-ar zice...m-ar întreba... M-aș simți pusă la pământ și băgată într-o cămașă de forță. Mai sunt guri pe care vreau să le sărut, mâini pe care vreau să le țin, corpuri pe care vreau să le ating, imagini pe care vreau să le pun în mișcare.
Și mă mulțumesc cu ce am. Cu un copil într-un corp minunat de bărbat. Cu un bărbat care știe cum să se joace cu mine fără să mă deterioreze. Un prieten care ascultă atent și care își spune sincer părerea pentru că așa suntem noi. Am un chip care se vede dimineața de sub pătură, un piept pe care adorm, un braț puternic care mă înconjoară. Un abdomen pe care pot să desenez cu cretă un șotron perfect. Picioare care mă aleargă prin pat, cu succes. Ochi care zâmbesc. Buze pe care nu le văd, sunt prea aproape și doar le simt. Degete care îmi mângâie fiecare parte a corpului și care încă mă fac să tresar.
Am un viitor inginer, un fost handbalist, un actual student și un bucătar de ocazie. Un ajutor la curățenie, un dușman în materie de dulciuri, ne batem mereu pentru ele.
O apă din care beau când alții m-au secat. O felie de pâine din care mușc când mi-e foame de plăceri trupești. Un foc care îmi îngheață sângele atunci când țipă și o bucată de gheață atunci când fac pe deșteapta. Un pământ care nu mă lasă să mă desprind de el. Un magnet care mă atrage, pozitiv și negativ. Un cutremur când îmi spune „cuvintele interzise”.
Am o cană de cafea din care abia dacă sorb și îmi face inima să sară din piept, care îmi acutizează tahicardia. Care îmi pune sângele în mișcare și îmi face mușchii să se contracte.
Am ceva ce nu ar fi trebuit să fie al meu. Și, pentru moment, nu vreau nimic mai mult.
