pe hol

O să fiu acolo când o să adormi, când o să numeri înapoi de la 10 și te vei opri la 7.
O să fiu acolo în timp ce cineva va prelua tacticos un bisturiu și va îți va cresta pielea și atunci când te vor crede un goblen și te vor coase la loc.

Cicatricile tale îmi vor părea sexi și o să râd multă vreme de tine că or să bipuie toate aparatele de siguranța din cauza metalului din tine.

O să fiu acolo și o să mă uit la uși. Tu o să fii acolo, pe o masă sterilă, gol, inert iar ei or să taie din tine și ele se vor întreba ce noroc le-a lovit să vadă un așa bărbat pe masa lor.

O să dormi liniștit, iar eu o să-mi fac griji pe hol. Apoi tu o să dormi liniștit, umplut până la refuz de calmante. Eu o să fiu în continuare pe hol, cerând să mi te dea înapoi, așa cum ești tu acum.

emoțional

Noi nu trebuie să vorbim. Noi nici nu mai ținem legătura de atâta amar de vreme. Și tot știu la ce te-ai gândi dacă ai vedea ce scrie la metrou.

În ultima vreme te văd peste tot, și ei se uită ciudat la mine. Și-ncerc să-mi amintesc cum arăți de fapt. Pentru că tu ești acum atât de departe, fizic. Atunci erai departe...emoțional. Erai un retardat emoțional.

Acum nu știu cum mai ești, știu doar cum sunt eu fără tine, cum sunt eu după tine. Tu și zăpezile alea n-ați fost o perioadă, ci o epocă.

Dacă  ai vedea că scrie la metrou mi-ai zice din nou, cu vocea ta blândă Vai! Dar de ce citești asta? Pentru tine eram o fată în fotoliu care citea o carte pe care vroia să o arunce pe geam de la etajul 9(parcă).

Azi am realizat că în ultima vreme mă gândesc la tine. Fără să vreau, mă gândesc la tot ceea ce nu a fost, la ceea ce ar fi putut să fie. Noi n-am ajuns niciodată pe Magheru. Noi am rămas la subsolul din ceainărie, sau poate în Parcul Izvor.

Eu am lăsat câte un pic din tine în mai multe locuri și foarte multe părți din mine în niște paturi, în speranța că o să scap și de tine.

Aici am fost eu retardată...emoțional...

Răzvan

eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

Deși nu cu aceeași greutate ca alții, Răzvan și-a lăsat amprenta.
Răzvan era stilul... artistic. Visător. Și trist, la fel ca mine. Răzvan a făcut un pariu cu cineva în ceea ce mă privea și l-a câștigat, dar a pierdut altceva.
Răzvan a fost primul care mi-a dat un șut ca să mă trezească, primul care a renunțat pentru mine, în locul meu.
Ori de câte ori am avut nevoie, chiar dacă nu putea să mă mai suporte, era lângă mine, mă ajuta apoi pleca, din orgoliu. Da, asta îl caracterizează cel mai bine.
Răzvan, la fel ca toți cei care au contat, înțelege urmările drumului pe care a luat-o. Dar față de ei, lui nu-i pasă că este ridiculizat. Pentru că știe ce poate.

Deși nu știe, încă mai folosesc cana pe care mi-a dat-o acum câțiva ani, în 2006, atunci când mi-a făcut o surpriză, la el pe hol... dar de lumânare nu m-am atins, nu am ars-o. Răzvan a fost cel care mi-a pus paie pe focul colecțiilor, pentru că știa ce-mi place și-i făcea plăcere să mă facă să zâmbesc.

cu nasul pe sus

Nu sunt eu mare, sunteți voi pitici!

Tu cum mă vezi pe mine ? Când ne-am cunoscut, acum mult timp, parcă acum o viață, cum m-ai văzut? Ce ai observat întâi la mine ?
Tot ce am observat eu era că sunt mai înaltă. Și că trebuie să mă port ca atare. Nu ți-am zis niciodată, dar din cauza înălțimii mele cred că trebuie să fiu... la înălțimea așteptărilor.
De ce cred eu că oamenii mă văd altfel, în loc să mă vadă doar mai înaltă? De ce sunt intimidați de mine ? De ce am impresia că nu ar trebui să dansez sau să stau în față la o poză de grup? Și de ce de fiecare dată când fac o poză flexez genunchii? De ce cred că e ceva burlesc în mișcările mele? Și mai important când am dezvoltat complexul ăsta?
Nu îmi place când mă uit de sus la oameni, la propriu! Nu îmi place când nu pot să port tocuri. Nu îmi place să stau mereu cu grija că unei fete înaltă îi stă bine doar slabă băț. Și nu îmi place când trebuie să mă aplec după ceva... e un drum așa de lung până jos și înapoi, că amețesc.

Palme, partea 20

Ca tine, am vrut și eu să las ceva în urma mea.

Dar față de tine, eu îmi cunosc limitele. Eu am prea multe limite. Limită de credit, limită de debit. Limită de timp.
O să mor singură, bătrână, într-o casă plină de pisici. O să mor în mizerie. Pentru că, din nu știu ce motiv, într-o zi am decis să te exclud din viața mea. În fiecare zi câte puțin, m-am convins să te las, și nu din dragoste sau prietenie. Ci din nevoia de a-mi fi milă de mine. Pentru că dacă ai mai fi stat lângă mine, mi-aș fi pus o altă limită, care nu făcea parte din ce-mi doream de fapt.
De fapt, eu o să trăiesc veșnic, cu fiecare filă din chestia aia pe care o să o public de îndată ce va fi gata. O să trăiesc veșnic pe un raft dintr-o bibliotecă a Facultății de Limbi Străine.
Când ne-am cunoscut, puteam vorbi despre orice, oricând. Fără limită de timp, loc sau spațiu. Iar acum realizez că nu știu despre ce am mai putea vorbi.
Ți-am povestit despre planurile mele. Despre mine și despre ei. Te-am făcut să înțelegi că lor le datorezi că m-ai cunoscut așa cum sunt și te-am făcut să vrei să le mulțumești.

Eu te-am lăsat pe tine în urmă, tu n-ai lăsat nimic.

epic fail

Nimic nu doare mai tare decât să pici un examen pentru prima dată.
Poate doar să pici la singurul examen la care te așteptai să iei, și chiar o notă mare, și să nu ai drept de apel.
Atunci vezi cum tot ce ai construit frumos în mintea ta se duce dracului. Atunci începi să îți pui întrebări, să îți faci griji. Să te îndoiești de ce știi, ce faci, cine ești, ce ai făcut, ce urmează să faci.

Exemple de momente în care plăcile tectonice ale realității s-au ciocnit și au dus la cutremure, tsunami și alte dezastre emoționale asemănătoare? Poate doar când am aflat că nu există Moș Crăciun.

PS: nu, nu mă încălzește cu nimic că doar 17 % din tot anul au promovat... adică... 3!