Pe două roți e mai ușor, e mai simplu. Mai plăcut. Am un motiv în plus să mă trezesc și să merg la muncă - drumul nici că poate fi mai plăcut.
Pe drum trec repede pe lângă lumea tristă care nu vede că urmează să fie o zi bună. Iar la birou orele trec și mai repede și eu sper să nu plouă... sau măcar să se oprească până vine ora să plec acasă.
Am bicicleta mea, după atâția ani de împrumutat pe a altora sau de închiriat una. În mintea mea, și uneori și cu voce tare, fredonez câte o melodie veselă. Mă mai enervez doar când ajung la trecerile de pietoni și bordura e prea înaltă, deși este „pistă de biciclete”. Și atunci când fix în mijlocul benzii dau de vrei mașină sau de un crater.
Îmi place să claxonez lumea, clopoțelul sună puternic și amuzant. Îmi place să mă uit la casele de pe strada Vasile Alecsandri. Îmi place când ajung la destinație și mă uit în oglindă și văd că am obrajii rumeni și un zâmbet larg pe față.
miercuri, iunie 27
vineri, iunie 15
in vino veritas
Spaghete cu ou. Sos de roșii, ceapă verde, busuioc, usturoi, ardei gras, o cană de vin alb și parmezan. Și un pahar cu vin alb care să clătească gustul independenței.
De pe balcon văd multe, dar nimic clar. Îmi pun ochelarii, și văd trei puncte de reper în București și încă sunt pierdută. În blocul din față toți sunt, la fel ca mine, pe balcon, încercând să treacă peste săptămâna asta. Eu însă încerc să trec peste mai multe săptămâni. Sunt 10 luni de când împărțim casa. Și nu de puține ori mă întreb dacă o să te întorci aici după muncă. Și uneori sper să nu.
Oricât am vrea noi să credem asta, oamenii nu se schimbă. Niciodată. Doar cei care sunt pe dinafară au impresia asta. Vom fi ce am fost și suntem ce vom fi. Oameni nu se schimbă, oamenii devin ei.
Nu m-am schimbat, am primit șutul în fund necesar să fiu cine sunt, și mă ascund pentru că urăsc să fac complimente inutile, să vorbesc cu lumea, să povestesc viața mea. Îmi place să fiu singură și într-o oarecare măsură mă tem de asta. Am citit în cărți că nu poți de unul singur...
Așa că stau pe balcon și ți-am păstrat puțin din paste. Pentru că oricâtă pizza ai mâncat în oraș cu prietenii tăi, mereu vii acasă și vrei să guști ce am de oferit. Și apoi clătești totul cu o gură de bere vulgară.
Tu când mi-ai gătit ultima dată?
De pe balcon văd multe, dar nimic clar. Îmi pun ochelarii, și văd trei puncte de reper în București și încă sunt pierdută. În blocul din față toți sunt, la fel ca mine, pe balcon, încercând să treacă peste săptămâna asta. Eu însă încerc să trec peste mai multe săptămâni. Sunt 10 luni de când împărțim casa. Și nu de puține ori mă întreb dacă o să te întorci aici după muncă. Și uneori sper să nu.
Oricât am vrea noi să credem asta, oamenii nu se schimbă. Niciodată. Doar cei care sunt pe dinafară au impresia asta. Vom fi ce am fost și suntem ce vom fi. Oameni nu se schimbă, oamenii devin ei.
Nu m-am schimbat, am primit șutul în fund necesar să fiu cine sunt, și mă ascund pentru că urăsc să fac complimente inutile, să vorbesc cu lumea, să povestesc viața mea. Îmi place să fiu singură și într-o oarecare măsură mă tem de asta. Am citit în cărți că nu poți de unul singur...
Așa că stau pe balcon și ți-am păstrat puțin din paste. Pentru că oricâtă pizza ai mâncat în oraș cu prietenii tăi, mereu vii acasă și vrei să guști ce am de oferit. Și apoi clătești totul cu o gură de bere vulgară.
Tu când mi-ai gătit ultima dată?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)