Une vie de chatte, II

Să fi fost o pisică, aș fi fost cu siguranță una vagaboandă.

Mică fiind, mi-ar fi greu să mă deplasez, aș fi caraghioasă când aș încerca să merg, cu labuțele instabile și codița mereu ridicată. Stăpânii mei (cu siguranță cineva mă va adopta) s-ar amuza pe seama mea. Apoi aș crește, aș încerca mereu să sar pe mobilă, aș sta ascunsă după perdea și aș sări pe picioarele lor. M-ar lua în brațe și m-ar mângâia între urechiușe.

În momentul în care voi fi suficient de mare, voi fi în stare să sar peste tot, să urc pe șifonier și să dorm acolo. Aș face multe trăznăi, pentru că aș putea să le fac, pentru că, încă de pe vreme în care eram o mâță, mi-aș fi dorit să le fac, doar că nu puteam.Stăpânii mei s-ar supăra rău pe mine, și și-ar aduce aminte cu tristețe de zilele în care eram drăgălașă, inofensivă pentru plantele și mobila lor. Aș îmbătrâni fără să-mi mai fie acordată atâta atenție. Probabil mi-ar păstra unul dintre copii, ca să abia o nouă sursă de amuzament. posibil chiar unul ce-mi seamănă, ca să le amintească mereu de mine, când eram în floarea vârstei. M-aș supăra, aș ajunge să-mi urăsc propriul copil, oricum am menționat că n-aș fi o mamă prea bună. Dar viața trebuie să-și urmeze cursul...