Roaga-te

Inca mai plang (propriu sau figurat) din cand in cand, noaptea, sub patura, ghemuita la capatul patului sau la lumina ecranului telefonului, dupa viata pe care nu o sa o pot avea niciodata.

Mi-am pierdut acest drept cand am luat anumite decizii. Sau cand altcineva le-a luat pentru mine iar eu pur si simplu nu am zis nimic si am lasat lucrurile sa mearga de la sine in speranta ca la un moment dat avea sa se razgandeasca.

Tanjesc dupa viata altora. Si nu dupa cea de pe Facebook sau instagram, ci dupa viata pe care nu o afiseaza, pentru ca aia e cea adevarata. Vreau libertatea lor, vreau posibilitatea de a alege mobila cea estetica, nu pe cea practica. Stilul industrial, nu cel clasic sau contemporan. Vreau balconul deschis si nu ma intereseaza sa fac din el spatiu de depozitare pentru borcane de muraturi sau pentru truse de scule.

Vreau sa nu-mi mai pese de metrou ca sa ajung acasa, sa vin cu primul, dar a doua zi. Sau macar sa nu fiu batuta la cap cu intrebari despre unde sunt cu cine si la cat ajung.

Vreau sa imi permit sa dau ultimatumuri. Cui vreau eu si pentru cele mai banale motive. Fara sa fiu catalogata ca imatura, capricioasa sau ciudata. Vreau sa ma indragostesc de cine vreau eu, nu de cine consider ca este mai 'safe'. Vreau sa dau curs pasiunilor de moment si sa le las sa inforeasca sau sa se vestejeasca de la sine.

Imi doresc sa fiu mereu in dreapta, sa te ajut sa schimbi vitezele pentru ca mana ta e prin parul meu, sau da mai tare muzica de la radio, pentru ca imi place mie. Nu vreau sa mai petrec niciun weekend in casa, sau stand in pat, decat daca patul e folosit pentru orice activitate, alta decat dormitul sau uitatul la filme si nu implica haine, de niciun fel, indiferent de cat de frig este afara.

Mi-as dori sa pot gati in fiecare zi din an, de fiecare data cate ceva nou. Pentru mine si pentru prietenii mei care ar veni pe la mine oricand ii invit, pentru ca alte constrangeri nu ar fi reale. As fi o gazda buna, daca as avea suficiente scaune, nu dulapuri pentru toate chestiile din casa. In definitiv, nu am nimic de ascuns (care sa fie palpabil).

Gandurile pe care le am despre ce as putea sa fiu sunt departe de a fi ortodoxe. Nu, nu sunt Sfanta Ilana, iar daca as fi, as prefera sa ma serbati zilnic.

Biblioteca

„Dacă ai citi o carte și ți-ai da seama că este despre tine, ai citi-o până la capăt?”

Dacă ar exista o carte despre mine probabil că aș citi-o. De curiozitate să văd cum mă văd ei.

Nu din lipsă de modestie spun că dacă fiecare ar scrie o carte despre mine, probabil ar exista multe. Și niciuna nu ar putea să spună adevărul.

Un anumit autor ar putea scrie mai mult decât alții, pentru că ar avea în primul rând ce scrie, și în al doilea talent. Mi-ar înșira povestea în mai multe volume, pe ani. O bibliografie cu citate originale, o carte făcută din scrisori pe care nu le-a pus niciunul dintre noi la poștă. Dar care au ajuns acolo unde trebuiau să ajungă.

Scrisorile mele sunt scrise de cele mai multe ori la lumina unei lumânări pentru a nu-i trezi pe ceilalți, scrise cu stilou și cerneală. Încercarea de a scris caligrafic ascunde urâțenia unor capitole.

Scrisorile lui vor fi reconstituiri pentru că nu mai are acces la ele, le-a transmis și rămân unele pe fundul mării, altele într-o cutie înfășurată în bandă adezivă ca să mă împiedice să o deschid. Și totuși o fac din când în când. Și-au păstrat mirosul pe care nu am cum să îl uit.

Ar fi cu siguranță cea mai citită trilogie din seria cărților despre mine. Iar eu nu aș mai lăsa-o din mână și nu mi-aș scoate-o din cap. Aș merge să caut autorul și să îi cer socoteală și un autograf.

Un alt autor ar putea scrie despre întâlnirea în zăpadă, despre sărutul de care îmi aduc aminte la fiecare primă zăpadă. Despre cum l-am făcut să nu mai aibă încredere în fete și cum acum nu se poate atașa de niciuna dar pe mine încă mă ține aproape pentru a vedea la fiecare pas ce am făcut. Acum, șase ani mai târziu, suntem prieteni foarte buni și apropiați, din păcate, și ne aducem aminte unul altuia de lipsurile pe care le avem și ne dorim să avem ce are celălalt.

Altul ar putea să scrie despre povestea furtunoasă și interzisă pe care am avut-o timp de câteva luni și care niciodată nu s-a concretizat prin nimic mai mult decât conversații pline de subînțeles. Ar fi singurul care ar putea scrie despre cum este să ai și să nu ai o relație cu mine. Primul care nu a avut parte de nimic și pentru care focul s-a stins fără o ploaie care să te facă să uiți de tine.

Ar fi o carte care încă se scrie, pentru că finalul nu îl vedem niciunul dintre noi. Trecutul, plin de aventuri ne urmărește și nu ne lasă să oprim nebunia asta de joc. Deși e clar că nu va câștiga nimeni niciodată. Este un joc în care toată lumea pierde mai mult cu cât crede mai mult că va câștiga.

Dacă ar fi să scriu eu o carte despre vreunul dintre voi, nu ați suporta să o citiți. Pentru că eu văd diferit și gândesc prea mult totul. Nu ați avea timp cât v-a mai rămas de trăit să o citiți și să mă convingeți să nu o public. Și v-ar mistui încercarea de a mă face să mai scriu una, complet diferită de ceea ce am trăit noi, cândva. Exact cum faceți cu blogul ăsta.

La Unirii

Zeci de drumuri cu tramvaiul, zeci de persoane pe care nu le-am văzut și în schimb te-am văzut doar pe tine. Până când nu te-am mai văzut. M-am mutat din oraș și acum stau cu capul plecat. Până acum câteva seri când l-am ridicat din greșeală.

Nu ești deloc ceea ce îmi face bine, dar ești exact ce îmi trebuia atunci. Știi, de fapt la tine nimic nu s-a schimbat. Doar orașul se schimbă, și acum nu mă mai pot întoarce acolo unde eram acum un an.

În urmă cu 12 luni decisesem să îmi fac poze de la balconul etajului 5 al unui hotel de ****, care este peste drum de o Gară, pentru că mi-ai zis că ai vrea să mă vezi cândva acolo. Pozele nu am apucat să și le arăt niciodată pentru că a trebuit să își arăt cum este să fi din nou tânăr, cum este să simți, să te bucuri la toate nimicurile. Tu mi-ai arătat cum este să fi urât, să te ascunzi, să minți.

O cafea tare nu poate șterge ce a fost. Și nu poate aduce nimic bun. Așa că, atunci când chiar te-am văzut, trebuia să te las să te uiți în continuare în cealaltă parte pentru că tocmai mă văzuseși, și să-mi văd mai departe de drum.

M-ai întrebat cum de încă sunt nemăritată

Pentru ca încă nu știu ce mă face fericită. Și aș vrea să aflu cât încă am libertatea de a explora tot ce se poate.
Pentru că încă nu știu cine mă face fericită. Nu vreau să fac un compromis.
Pentru că pentru mine căsătoria nu este o joacă.
Pentru că mi-e frică de divorț.
Pentru că nu pot să vizualizez pe cineva lângă mine în „ziua cea mare”.
Pentru că nu vreau copii.
Pentru că voi vreți.
Pentru că am citit prea multe cărți și nimic nu cred că va egala vreodată poveștile alea.
Pentru că mai mult mi-ar păsa de rochie și de petrecere decât de cel față de care îmi iau angajamentul.
Pentru că vreau să pot să flirtez fără să mă simt vinovată. Să ajung dimineața acasă fără să dau explicații. Să dispar de pe fața pământului cu zilele. Să mă reinventez. Să redevin eu.
Pentru că din când în când apari tu. Și două săptămâni nu am nimic. Renunț la principii, renunț la haine, renunț la el și la biletul de avion. Și aș face orice numai să te conving să te mai culci o dată cu mine, să mă faci să tremur, să țip de plăcere și de ciudă a doua zi.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

Near-death experience

Avionul în care m-am urcat abia fusese „reparat”. Nu am decolat pentru că nu putea să plece de la sol.
Și totuși m-am urcat în el, cu inima cât se poate de ușoară, cu gândul că dacă ne prăbușim (speram totuși, puțin probabil)... asta e.
A fost pentru prima dată în zecile de zboruri când nu mi s-a făcut un gol în stomac când a decolat și când am prins turbulențe. Și nu am simțit nimic când am aterizat cu bine.
Viața nu mi-a defilat în față, nu m-am gândit cu regret la nimic. Nu m-a purtat gândul la niciunul dintre ei. Totul s-ar fi încheiat la fel cum a început - din nimic.

Nu e nimic schimbat acum, nu vreau să fac nimic deosebit, să recuperez din anii pe care unora li se pare că i-am pierdut, nu mă gândesc cu groază la următorul zbor, și am uitat deja fețele terifiate ale celor care erau lângă mine. Tot ce urcă trebuie să și coboare, într-un fel sau altul.

Anti-feminism

Doar tu te vezi mai jos cu o treaptă sau două ca mine. Amândoi stăm la aceeași înălțime, respiram același aer și împărțim... Împărțeam marea parte a viselor.

Doar tu ai dreptul să iei anumite decizii, pentru că ești tu, pentru că ești bărbat și nimeni nu se uită la tine așa cum se uită la mine când zic același lucru. Doar tu ai dreptul să câștigi mai mult, pentru că tu ești cel care trebuie să pună pâine pe masă. Indiferent că e mai puțină sau mai uscată. Sigur e mai bună a voastră.

Eu nu pot să vreau să plec de aici. Să fac altceva decât copii. Să îmi văd numele pe o ușă la câteva etaje mai sus. Să îți cer să îți pui naibii hainele la loc după o săptămână în care s-a pus praful pe ele la uscat.

Eu trebuie să o iau mai încet, să nu mă mai grăbesc, să te las să iei avans. Și dacă am pretenția la un orgasm, să fie după al tău.

Nu de feminism am eu nevoie ci să fim cum ar trebuie să fim - de la egal la egal.

Și mi-e egal de țara unde pleci fără mine, pentru că aici nu o să mă mai găsești.

De pe Coasta de Vest

Am fost în atâtea locuri amândoi, dar niciodată în același timp.

A ajuns într-o seară, din nou în acel apartament toxic, mare, gol și plin de dezamăgire. Și-a dat ochelarii jos și s-a uitat pe geam, dar de când nu a mai fost acolo i s-au triplat dioptriile. Nu mai vede bine și dă vina pe asta. Totul pare altfel, vede cu alți ochi.

Știa ce urma să se întâmple, știa că are să fie dezamăgită dar a continuat. S-a gândit c-o merită.

S-a apropiat de fereastră și a început jocul de-a cine cedează primul. Câte un pas din fiecare direcție, și dintr-o dată o căldură i-a ars mâna pentru că în frenezia fizică a uitat să ia mâna de pe calorifer.

A luat-o în brațe și a dus-o în patul înalt din cealaltă cameră. A scos cadoul pe care nu i l-a dat niciodată deși i-a spus că i l-a luat de Crăciun, acum câțiva ani - o pereche de cătușe metalice, reci, care nu au piedică de siguranță. Iar ea i-a mulțumit pentru cadou lăsându-l să-l încerce primul.

Hainele nu au început să zboare decât aproape o oră mai târziu.


Sex. Dar nu despre sex este vorba, ci de a restabili o ordine într-un univers dat peste cap de atâte ori încât excepțiile sunt reguli. Atracție mai presus de fizic. Pentru că fizicul nu o atrage, ba din contră. Este mai mult decât satisfacția fizică, pentru că nu o satisface deloc. Dar asta o lasă mereu cu dorința de a-și demonstra că poate găsi plăcere în orice.

S-a îmbrăcat la loc așa cum a văzut că fac amantele în filme, trăgându-ți languros dresul pe picior în penumbră, zâmbind și spunând că mâine îi va găsi sigur ceva uitat printre cearceafuri. Nu a stat nicio clipă pe gânduri dacă să rămână sau nu și nici nu i-a trecut prin cap că el ar vrea asta.

L-a lăsat să repare rama de pat și a dat să plece, să ia un taxi. A oprit-o și a încercat să o sărute, dar ea l-a pupat simplu pe obraz, a urcat în mașină și i-a zâmbit cu coada ochiului.

 Uneori poveștile sunt inspirate din realitate. Alteori, realitatea e inspirată din povești. Din basme.