Intrând în catedrală, mult mai târziu decât toți ceilalți, am făcut gălăgie. Și toți s-au întors să vadă cine îndrăznit. Am râs cu poftă, și mi-am dat seama, și fără ochelari, că preotul se uită ciudat la mine. Am salutat pe toți pe care i-am recunoscut. Și am refuzat să mă închin.
Îmi place traiul în doi, cu Domnul Al. Îmi place să gătesc, de toate, oricând. Este o plăcere vinovată (și costisitoare). Îmi place să vorbesc despre noi, despre ce ne place, despre că am făcut și unde am fost. Dar nu sunt făcută din acel aluat. Iar aluatul încă de lipește de tava trecutelor obiceiuri.
Am obiceiul să mă îndrăgostesc pentru câteva zile, foarte intens, de câte cineva. Să visez cu ochii deschiși că se întâmplă inevitabilul. Că el vede și face ceva în privința asta. Niciodată nu este persoana cea mai potrivită. În general este cineva care stă în altă țară. Cineva însurat, nepotrivit, pe care nu suport, la care nu ar trebui să mă gândesc. Iar acum, inevitabilul l-a produs. Cineva apropiat. Cineva care arăta mai bine acum câțiva ani, acum a mai pus ceva pe el - și arată confortabil. Te îndeamnă la dormit în brațe. Cineva leu. Sau fecioară, la ora asta mi-e neclar. Cineva care ți-e dator cu un dans. Cineva care a rămas în urmă pentru tine, și nu a plecat cu ei. O persoană care, la fel ca mine, când prinde televizor, se uită la documentare, care poate purta o conversație, care recunoaște că nu știe să spună bancuri și care admite că deși răutăcioase, bancurile tale sunt bune.
Mă uitam în gol, în sala de gală din Brașov, la miri, la nuntași. Am realizat că nu pot fi eu pe tocuri, în alb, la ușă, zâmbind a prost și mulțumind lumii că a venit. Nu pot, pentru că treaba asta este serioasă. Iar eu pot fi serioasă, dar nu când îmi e frică că o să pierd tot.
Poate sunt ipocrită, mi-am găsit model de rochie, pentru orice eventualitate, de ceva vreme... Dar a văzut-o și el...
