Acum câteva zile
am văzut un filmuleț și am simțit că ironia mi-a tras un pumn în freză.
Pentru mai multă
claritate (un pic de traducere, și foarte multă adaptare):
Când împlinești
25 de ani, toată lumea te întreabă cum te simți după un sfert de secol. De parcă
fix în momentul ăla de gândești la un grafic al vieții. Doar că în ultimul
sfert... ești mort. În penultimul, ești la pensie. Și astfel, te trezești că ai
ajuns la jumătatea vieții.
Dintr-o dată
nu ai poți pleca în weekend la mare,
pentru că drumul costă mai mult ca orice și nu mai ai reducere. Dintr-o dată nu
ieși decât cu alte cupluri. Și îi eviți pe cei singuri ca să nu îi faci să se
simtă prost că tu ai tot ce vor ei. Cei mai mulți dintre prietenii tăi sunt căsătoriți, urmează să se căsătorească sau măcar au o relație serioasă. Iar cine nu, este motiv de glumă, ținta miștourilor și a invidiei (al dracu', încă poate să facă ce vrea fără să îl f....rece nimeni la cap).
Nu-ți mai place
ceea ce adorai. Gustul ți se schimbă, nu mai ai chef de chestii dulci, parcă ai
mânca mai sănătos. Corpul ți se schimbă, corpul nu te mai suportă. Și nici tu
nu îl mai suporți. Vrei să faci mișcare, dar nu ai timp. Nici chef.
Și nici
dezordinea parcă nu-ți mai place. Un firicel de praf e suficient pentru
curățenia de primăvară la jumătatea lui ianuarie.
Hainele devin
mono. Negre. Din nou, ca în liceu. Doar că sunt mai...clasice. și triste. Nu
toți îmbătrânim la fel, nu toți în același ritm. Eu una, am îmbătrânit mult mai
devreme ca alții.
