În sală goală

Față de toți cei care mă cunosc, sunt scuzată; bărbatul care m-a îmbrățișat duminica trecută se ține de capul meu de multă vreme. Poate n-oi fi părând prea ispititoare. Dar pentru el așa sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soțul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să își păstreze slujba asta, trebuie să îndure căci băiatul ăsta e student și pesemne o să ajungă la un post înalt. 

~ Kafka

Tu nu o să vezi niciodată ce a fost prin ochii mei. Avem dioptrii diferite.

Arestarea

Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa, căci, 

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

În nopți cum e asta, nopți în care nu mai cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.

Deși nu a trecut bine o jumătate de an de când am început să devin cine sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am simțit că încep să ard.

În astfel de momente, memoria mea pune stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.

Uneori mă simt captivă în propria mea casă și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!

Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.

Procesul

Între trecut și niciun viitor, în Piața Victoriei, fără pic de glorie.

Mă trezesc din când în când spunând cu voce tare că nu am ce zice. Am ajuns să nu mai pot spune nimic, să nu mai pot scrie nimic. Să mă gândesc că dacă nu am văzut raportul de trimitere al mesajului, nici nu a fost trimis, apoi îmi amintesc că am văzut în detalii că l-a primit imediat. L-a primit, a închis telefonul și a plecat.

Nu mai vreau să scriu, nu mai pot să scriu, melodiile mi se par suficiente. Las pe alții să îmi urle gândurile la maxim, să îmi deranjeze vecinii. Eu mă baricadez sub pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă blamez pentru prostia mea.

De ce mă chinui să fiu monogamă dacă e clar că nu asta vreau. Și mai mult, de ce dracului îmi iese? Să fi fost făcută pentru a fi într-o relație (se gândi ea după 4 ani)? Sau e pur și simplu o coincidență? Recunosc, nu am ce-i reproșa, în afară de faptul că nu își spală vasele și că atunci când pleacă dimineața mă pupă și, fără să vrea, mă trezește. Și că-și lasă încălțămintea în drum. Sau că nu răspunde la telefon, feri-l-ar sfântu. Dar nici eu nu sunt perfectă.

Și totuși, realizez că iar am deviat de la subiect și revin - e clar că vreau altceva și e cu atât mai evident că nu știu să formulez ce vreau.

Because all things are great either because they are new or because they are really great! Și mi-e dor să nu mai aud româna! Să nu știu limba. Să zâmbesc ca tembela pentru că nu înțeleg ce a zis. Și asta se poate întâmpla în foarte puține țări, and one in particular pops up in my mind...

Mai nou îmi plac lalelele.

Trezirea

Toto, nu mai suntem de mult în Kansas. Și încep să cred că nici nu am fost vreodată, că totul este doar ce m-au făcut alții să cred că e Kansas. Dintr-o dată, fără niciun val, castelul e din nou nisip iar prințul este un broscoi. 

Cele mai bune lucruri sunt cele pe care nu le ai. Pentru că nu au cum să te dezamăgească. Pentru că nu ai idee despre cum sunt ele de fapt. Sau dacă ai avut parte de un demo, a fost de mult, foarte demult și oricum nu are legătură cu realitate. Lumea se schimbă, lucrurile se schimbă, tehnicile și ele.

Cele mai rele lucruri sunt cele pe care ți le-ai imaginat altfel, cele la care ai visat multă vreme și pe care ar fi fost mult mai bine să le lași așa. Pentru că de îndată ce vezi cum e, nu mai ai cum să schimbi, să uiți. Și rămâi cu un gust amar.

Aștepți multă vreme, mult prea multă vreme. Și totul începe bine. Cu o melodie din aceeași perioadă. Și te gândești cum și cât te gândeai pe atunci la asta. E acum, e aici, e real. Se întâmplă. Și nu are nicio legătură cu ce vroiai să fie.

De ce doar coșmarurile se continuă după ce adormi la loc? Și de ce atunci când ajungi să faci din vis realitate îți dorești să nu fi visat măcar? E prea târziu arunci când îți dai seama că ce aveai era mai mult decât suficient.

Statui triste

Are 23 de ani și un pic, dar nu vrea ca nimeni să afle. Mai toți știu, cum i-a lăsat să creadă, că are 27 - era mai simplu decât să îndure faptul că este, ierarhic doar, superioară lor, deși cu mult mai tânără.
A fost suficient să treacă prin respingerea și refuzul celorlalți. Și în fiecare zi trebuie să uite că ei nu au vrut-o acolo, în scaunul acela de pe colț, cu vedere de ansamblu, responsabilă de soarta lor. Și zâmbetul care acum 6 luni era real acum este un spasm.

Nu uită de la ce birou a plecat, dar nici nu se poate întoarce la el, trebuie să se supună regulilor pe care trebuie să le aplice.

Are 23 de ani și un pic și știe despre viață mai mult decât și-ar fi dorit vreodată. De fiecare dată când cineva glumește la adresa mâncării gătite cu care se laudă se gândește că a fost nevoită să învețe să facă mâncare pentru a supraviețui, pentru că mama ei a plecat iar tatăl ei nu știa să pună nimic pe masă. Dar ei nu trebuie să știe. Și pleacă privirea ca ei să nu vadă că îi sticlesc ochii a lacrimi.

Are un loc de muncă fără program fix, de luni până duminică, o zi de salariu fixă  și bonuri de masă. Îi place să se piardă în magazinele mari, cum e noul Mega Image de la Gemenii. Care sunt șansele ca cineva să o vadă? Mai mult, mereu a evitat să iasă în evidență prin haine, machiaj sau accesorii. O altă față în mulțime. O altă pereche de ochelari.

Nu prea mai știe ce să facă, acum că tot ce i-a rămas este munca. Sigur un alt master, în toamnă. Poate școala de șoferi dar îi este prea frică de responsabilitatea asta. E singura de care se teme. Dar i-ar plăcea să poată da muzica la maxim și să se plimbe noaptea prin București, singură între atâția oameni.

Nu v-am mai povestit de multă vreme despre Alexandra. Pentru că nici Alexandra nu mai povestește despre ea.