Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?

Sofisme

(De prea multe ori) EU devine NOI. Și eu încetez să mai exist.

Acum ceva (prea multă) vreme, eram fie eu, fie noi, fiecare pronume avea propria jurisdicție. Eu eram fără tine, doar cu ei sau ele. Eram fără griji și fără gândul că aș putea să rămân doar eu, și nici nu mă temeam de mine.

Îmi fac planurile în funcție de noi, și dacă „noi” nu putem, atunci nu e o tragedie, „că ne avem unul pe altul”. Și apoi, 10 minute mai târziu, eu îmi dau seama că iară am renunțat la mine. Și trag de tine, pentru că eu singură nu pot.

Ne știu foarte bine, și abia în dimineața asta mi-am dat seama că eu, pe tine, în afara noastră, nu te știu. Eu pe tine nu te-am văzut niciodată în afara cuștii, de departe, nu te-am studiat prea mult, pentru că ai sărit ca nebunul într-un tren care era în mers și te-ai așezat pe scaunul din fața mea. Nu, n-a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. 

Te-am folosit pe post de fond de ten, ca să-mi acopăr cicatricile, și erai nuanța perfectă. Te-ai adaptat perfect la mine, iar eu, machiată fiind, m-am purtat „ca-n societate”. Și nici tu nu cred că știi cum sunt „fără machiaj”. Așa cum nici eu nu știu cine ești după ce mă spăl pe față.

Suntem un sofism. Și încă unul al naibii de elaborat, că nimeni nu mai știe cine suntem cu adevărat.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Surogat

Mi-a spus că m-a visat. Așa că eu, ca să mă răzbun, am visat pe altcineva.

Eram acolo unde tot timpul a fost acasă - pe treptele de lângă blocul din Sinaia. Acolo unde mi-am promis că voi juca volei de performanță. Unde am iubit, am suferit, am plâns.
Stăteam pe scări și el a venit lângă mine, urmat de ea. S-au așezat amândoi lângă mine. Și cum vorbeam cu el, ea devenea transparentă. Era la fel de înalt. blond și bine făcut. Ochii îi erau blânzi, căutau împăcare. Și am intrat în apartamentul meu de la parter. Nimic nu era schimbat.
Dormitorul care a fost al meu, care a fost al mamei, era același. Pe pat încă atârna greu cuvertura neagră, cu roșu. Pe dulap cutia de Assos iar după ușă, imediat, biblioteca ce are un sertar cu jucăriile noastre încă în ea. Și o cutie metalică, verde, în care sunt creioane colorate.
Ca nebunii, am făcut dragoste. Și sex. Mai mult sex. Umbrele erau așa de bine conturate. Stând în brațele lui, mă strângea la piept iar eu vedea pe perete cum părul, scurt ca pe atunci. flutura în toate direcțiile.

Dimineața asta a fost foarte tristă.

Cu lațul de gât

Am rămas în urmă. Toți din jur au făcut ceva cu viața lor. Și cei mai mulți se însoară.
Nu sunt adepta căsătoriei, e o capcană! Un carusel din care cu greu te mai poți da jos și dacă scapi, ți-e greață mult timp după. Iar la nunți nu îmi place să merg. „E cea mai fericită zi din viața mea!” De ce? Pentru că ai găsit pe unu' să te ia de nevastă? Pentru că nu o să mai ai libertate? De când e dragostea o competiție? Nu înțeleg nebunia asta - NU trebuie să ai cei mai mulți invitați. NU trebuie să ai cea mai pufoasă și sclipitoare rochie! Și NU trebuie să îți distrugi sănătatea ca să încapi în ea.

Într-o relație, cei doi nu vor fi niciodată egali. Nici veniturile nu vor fi egale. E pur și simplu o investiție proastă. E ca și când te înscri la ruleta rusească și butoiul este plin.

Iar căsătoria înainte de 25 de ani mi se pare o prostie. Sau poate cred asta pentru că e a doua oară când se întâmplă ca un el să ceară pe altcineva, nu pe mine...