Pe ușă

Ca om care scrie, îmi este greu să mai pun aici totul. Pentru că în ciuda liniștii de la suprafață, curenți calzi și reci s-au făcut simțiți în adâncuri.

Ca om care scrie, am impresia că am scris eu totul. Că am pornit singură la drum lung și mi-am dat seama, uitându-mă în spate, că el e cu altcineva. Nu știu cum s-a întâmplat. Când?

Vreau obiectivitate, vreau adevărul gol, deși pentru moment nu sunt în stare să îl accept. Nu pot să accept că dintr-o dată nu mia sunt centrul cuiva, nu mai sunt interesul cuiva. Și că altcineva ocupă acea jumătate de pat.

Doar nu credeai că o să stea o viață după tine. Și nici nu îmi doream. Nu îmi doresc nici acum. Vreau libertate - libertatea de a alege. Dar ei și-au făcut alegerile. Fără să țină cont de mine, așa cum nici eu nu am ținut cont de ei.

Ca om care scrie, mă frământ pentru că eu ar trebui să fiu cea care pune ultimul punct pe foaie. Doar eu sunt cea care a creat totul. Dau vine pe Hollywood, pe literatură. Pe alții și în același timp pe ei.

Ca om care scrie, nu pot decât să mă gândesc că totul a fost doar în mintea mea. Și atunci cum de am niște magneți de frigider în plus, pe ușă?

Iadul pare de departe Rai

Am scris foarte mult, despre multe și despre mulți.

Rămân însă și mai multe despre care nu pot scrie. Vorbesc cu mine, mă cert cu mine, îmi reproșez. Formulez sentimente, caut melodii care se li se potrivească. Playlist-ul meu mă urăște. Îmi trage câte una în stomac. Imagini care să descrie mai bine decât 1000 de cuvinte ceea ce îmi trece prin cap. Compun propoziții. Lungi, scurte, clare și pompoase. Apoi ajung în fața tastaturii și o gumă imaginară sterge tot ceea ce cred, ce gândesc, ce simt.

E frig afară. E lună plină și stau la colț. Drept pedeapsă, îmi defilează prin fața ochilor, când privesc în gol prin ușa mare de sticlă de la balcon, Mihaii, Alini, Radu, Cristi, Alex D. Iar el stă fix, în patul din stânga. E frig, mi-au înghețat picioarele și îmi singură mușc buza de jos, pentru că el a încetat să o mai facă.

Fără gust, fără parfum. Fără durere sau plăcere fizică. Fără gol în stomac. Fără aritmie și fără febră musculară. Și totuși unele palme dor mai tare.

Prea mult loc

Dacă la început ne ajungeau 2 metrii pătrați, acum cei 4 pe care îi avem sunt cât un ocean. Un ocean limpede, sărat, plin de pești, plin de creaturi, plin de cadavre ale celor cărora nu le-a fost frică să aleagă drumul cel dificil pentru a-și atinge idealul.

Oceanul ăsta e la îmbinarea a două plăci tectonice, iar apa caldă și cea rece par să nu se mai întâlnească. Suntem pe un teren neutru. Un teren pe care se mai joacă doar partide amicale. Nu mai există competiție, nu mai aclamă nimeni pe nimeni. Și nimeni nu mai cumpără bilete.

Mi-aș cumpăra un bilet dus către oriunde nu ești tu, către oriunde știu că nu te-ai gândi să mă cauți. Nu mai știu care e filmul tău preferat și nici nu cred că am știu vreodată ce aromă de înghețată ai alege între ciocolată și vanilie. Nu știu ce gen de muzică asculți. Nu știu nici măcar cum îți sună telefonul. Știu că nu mai sunt geloasă pe ea. Și asta e un semn rău. Nu îmi place să știu că nu am pentru ce lupta. Nu îmi place să primesc totul așa de-a gata.

Nu mai faci niciun gest un pic mai bizar. Nu mă mai aștepți la gară. Și asta a fost ultima lui greșeală. M-a lăsat să aștept la gară. Sute de oameni formau o tornadă care mi-a luat ce mai rămăsese din inimă și au dus-o departe. Un vârtej, un gol, amețeală și stare de vomă. Apoi nimic.

Garsoniera asta care părea suficientă, acum acoperă două lumi. Una în care este totul bine și merge strună. Și lumea mea.

Suflete pereche

“People think a soul mate is your perfect fit, and that’s what everyone wants. But a true soul mate is a mirror, the person who shows you everything that is holding you back, the person who brings you to your own attention so you can change your life. A true soul mate is probably the most important person you’ll ever meet, because they tear down your walls and smack you awake. But to live with a soul mate forever? Nah. Too painful. Soul mates, they come into your life just to reveal another layer of yourself to you, and then leave. A soul mates purpose is to shake you up, tear apart your ego a little bit, show you your obstacles and addictions, break your heart open so new light can get in, make you so desperate and out of control that you have to transform your life, then introduce you to your spiritual master…” 

~ Elizabeth Gilbert

Între friendzone și clișee

Demult, foarte demult, a fost un băiat cu care puteam vorbi despre orice. Fără probleme, fără griji și fără flirturi. Băiatul ăla mi-a fost prieten. Băiatul ăla nu a fost singurul. Și la fel ca ceilalți, a ieșit de acolo pentru a deveni mai mult. Am mâncat zeci de kilograme de înghețată împreună. Sute de salate, mii de bomboane.

Istoria nu se repetă, doar istoricii. Și nimeni nu învață din trecut. Nu vreau mai mult, ci vreau altceva.

Vreau să urc în mașina neagră, într-o seară de vară, cu muzica la maxim, părul desfăcut, unghiile colorate și scoase afară pe geam. Să trecem în viteză pe lângă lanuri cu maci. Să ne ajungă doar uitatul unul la celălalt.Să ajungem departe, unde nimeni să nu știe că existăm și doar să stăm pe o bancă și să vorbim... pentru că nu suntem nici măcar așa de buni prieteni încă încât să ne permitem anumite glume.

Copilul din mine nu se bucură la ambalaje. Copilului din mine nu îi pasă de astfel de banalități, oricât de mult am încercat să fiu superficială și să scap gândindu-mă că nu arată așa cum mulți și-ar imagina. Sau cum arăta acum câțiva ani. Ambalajul este neimportant, atâta timp cât ce ascunde ți se potrivește perfect.

Nobody's wife

Intrând în catedrală, mult mai târziu decât toți ceilalți, am făcut gălăgie. Și toți s-au întors să vadă cine  îndrăznit. Am râs cu poftă, și mi-am dat seama, și fără ochelari, că preotul se uită ciudat la mine. Am salutat pe toți pe care i-am recunoscut. Și am refuzat să mă închin.

Îmi place traiul în doi, cu Domnul Al. Îmi place să gătesc, de toate, oricând. Este o plăcere vinovată (și costisitoare). Îmi place să vorbesc despre noi, despre ce ne place, despre că am făcut și unde am fost. Dar nu sunt făcută din acel aluat. Iar aluatul încă de lipește de tava trecutelor obiceiuri.

Am obiceiul să mă îndrăgostesc pentru câteva zile, foarte intens, de câte cineva. Să visez cu ochii deschiși că se întâmplă inevitabilul. Că el vede și face ceva în privința asta. Niciodată nu este persoana cea mai potrivită. În general este cineva care stă în altă țară. Cineva însurat, nepotrivit, pe care nu suport, la care nu ar trebui să mă gândesc. Iar acum, inevitabilul l-a produs. Cineva apropiat. Cineva care arăta mai bine acum câțiva ani, acum a mai pus ceva pe el - și arată confortabil. Te îndeamnă la dormit în brațe. Cineva leu. Sau fecioară, la ora asta mi-e neclar. Cineva care ți-e dator cu un dans. Cineva care a rămas în urmă pentru tine, și nu a plecat cu ei. O persoană care, la fel ca mine, când prinde televizor, se uită la documentare, care poate purta o conversație, care recunoaște că nu știe să spună bancuri și care admite că deși răutăcioase, bancurile tale sunt bune.

Mă uitam în gol, în sala de gală din Brașov, la miri, la nuntași. Am realizat că nu pot fi eu pe tocuri, în alb, la ușă, zâmbind a prost și mulțumind lumii că a venit. Nu pot, pentru că treaba asta este serioasă. Iar eu pot fi serioasă, dar nu când îmi e frică că o să pierd tot.

Poate sunt ipocrită, mi-am găsit model de rochie, pentru orice eventualitate, de ceva vreme... Dar a văzut-o și el...

Pagina 45

Cântecul se sfârși și în ba conversațile se animară, la început mai încet, un bâzâit plăcut și un susur de vocale și consoane ale unei limbi străine; observații simple stârneau cuvinte izolate sau snete de încuviințare; apoi pauze, aleatorii și contrapunctice, urmate de observații mai complexe la un volum mai ridicat și, în replică, răspunsuri mai elaborate.

~Ian McEwan

Rezistența

Nu sunt imună, sunt doar puțin defectă. Sau așa ar zice alții.

După ani de „evoluție”, am ajuns, la fel ca un animal rănit de prea multe ori, să am un sistem de apărare. Unul complicat, ce trece neobservat de adversar. Mai greu este atunci când emoția, durerea, bucuria pe care involuntar le experimentez sunt bune... sau măcar normale.
Mai greu atunci când mama a avut accidentul și a rămas fără rotulă și a ajuns la spital și eu m-am întors în camera mea pentru că trebuia să termin capitolul de citit, nu puteam lăsa lucrurile la jumătate.
Mai greu a doua dată când am găsit-o pe mama, pe jos, într-o baltă de sânge în camera ei (pata este încă pe mocheta gri și nu mă lasă să uit). Am luat-o personal, de ce nu mi-a zis și mie că nu e bine ? De ce a trebuit să aflu ultima, în felul ăsta ?
Mai greu când cineva din grupul meu de prieteni tocmai a fost ucis, într-un accident rutier. Și n-am simțit nimic până ieri când a fost înmormântarea. Și mi s-a făcut rău. Greață, amețeală, dificultate în a mă ține pe picioare, în a respira, în a vorbi. Febră chiar. Abia atunci am conștientizat că omul ăla nu mai este și că nu-l voi mai vedea niciodată. 3 zile mai târziu.

Criza celor două zeci și X de ani

Acum câteva zile am văzut un filmuleț și am simțit că ironia mi-a tras un pumn în freză.

Pentru mai multă claritate (un pic de traducere, și foarte multă adaptare):

Când împlinești 25 de ani, toată lumea te întreabă cum te simți după un sfert de secol. De parcă fix în momentul ăla de gândești la un grafic al vieții. Doar că în ultimul sfert... ești mort. În penultimul, ești la pensie. Și astfel, te trezești că ai ajuns la jumătatea vieții.

Dintr-o dată nu  ai poți pleca în weekend la mare, pentru că drumul costă mai mult ca orice și nu mai ai reducere. Dintr-o dată nu ieși decât cu alte cupluri. Și îi eviți pe cei singuri ca să nu îi faci să se simtă prost că tu ai tot ce vor ei. Cei mai mulți dintre prietenii tăi sunt căsătoriți, urmează să se căsătorească sau măcar au o relație serioasă. Iar cine nu, este motiv de glumă, ținta miștourilor și a invidiei (al dracu', încă poate să facă ce vrea fără să îl f....rece nimeni la cap).

Nu-ți mai place ceea ce adorai. Gustul ți se schimbă, nu mai ai chef de chestii dulci, parcă ai mânca mai sănătos. Corpul ți se schimbă, corpul nu te mai suportă. Și nici tu nu îl mai suporți. Vrei să faci mișcare, dar nu ai timp. Nici chef.

Și nici dezordinea parcă nu-ți mai place. Un firicel de praf e suficient pentru curățenia de primăvară la jumătatea lui ianuarie.

Hainele devin mono. Negre. Din nou, ca în liceu. Doar că sunt mai...clasice. și triste. Nu toți îmbătrânim la fel, nu toți în același ritm. Eu una, am îmbătrânit mult mai devreme ca alții.

Și eu am făcut asta

Aseară am realizat că, în ultima vreme, mă gândesc de prea multe ori că „asta am făcut și eu acum x timp!”

Multe, bune, rele, grozave, incredibile, incredibil de idioate, de durată, de scurtă durată, cu unul, cu doi, cu două.

1. Am făcut parte dintr-o trupă de dans. Și îmi ieșea chiar bine. Spectacole, concursuri, premii, laude, aplauze, fluierături. Era incredibilă senzația aia, când coboram de pe scenă, și eram leșinată de oboseală, după o zi de repetiții, după ore întregi de pus la punct coregrafia. Eram eu și muzica (care nu era genul meu, dar cine ar dansa, de semi-performanță, pe rock?), eu și luminile, eu și accesoriile;
2. M-am întâlnit cu străini. Cu doi, mai exact. După ce abia îi cunoscusem pe net, vorbisem ceva vreme. Unul mi-a frânt inima, celălalt a încercat să o sudeze la loc dar nu a reușit. A fost, în schimb, un partener genial de schimb de gânduri;
3. Crâșming (activitate sportivă de performanță, săritul din bar în bar, de la un fel la altul de băutură și ajuns acasă a doua zi la prânz);
4. Am mâncat cu ochii închiși, fără să miros, fără să cunosc. Și a fost senzațional;
5. Am plecat la mare, singură. Și am petrecut noaptea pe plajă, cu un timișorean cu ochi... evident, albaștrii;
6. În mașină, pe bancheta din spate. Pe scaunul șoferului, pe scaunul copilotului. Pe deal, în pădure. Pe plajă. În mare. În cabina de probă. Lângă o școală. Într-un bar. Pe masa din camera soră-mii. În minim 3 țări. Niciodată în patul de acasă - la ai mei. Și (aproape) lângă o gară, în pustiu;
7. Plajă pe balcon, topless. Vecinu' de la 9 să fie sănătos. Și altele...

Ce ochii nu văd

Mă gândesc la pensionare, la ce pensie voi avea peste (oare câți) ani. Îmi imaginez cum voi arăta, cum voi merge, cum voi vorbi, unde voi locui și, cel mai probabil, ce amant tinerel voi avea.

După o săptămână în care tot ce am făcut a fost să dorm, mulțumesc Mydocalm, mi-am dat seama, a țâșpea oară, că am mai tot ce îmi doresc (mai puțin perechea aia de pantofi, dar și când oi găsi-o)!

Văd piese de treatru, văd balet, văd baruri noi și văd feluri de mâncare felurite. Filme și seriale. Balerini, bluze, lenjerie intimă de genul „ia-mă pe nepregătite”, culori de ojă, genți. Și tot ce văd îmi iau.

Sunt independentă financiar, nu datorez nimic nimănui, plătesc facturile a doua zi după recepția lor și, din nou, dorm bine noaptea. În mare parte datorită Mydocalm. Primesc prime de recunoaștere a meritelor, telefoane și mesaje de la colegiii de muncă ce-mi doresc însănătoșire grabnică, primesc invitații și laude.

Beau sucuri naturale, mănânc cereale integrale dimineața, sau pâine prăjită cu dulceață de la mama, îmi gătesc ce vreau, când am timp, mănânc la ore aproape fixe, nu fumez, beau câte un pahar de vin roșu seara, uneori, când nu iau Mydocalm.

Iar dacă nu aș vedea, fizic, pe cineva, nu aș avea nevoie decât de mine. Aș vrea să mulțumesc, în primul rând, mie, pentru că mereu mi-am fost alături. Și în al doilea rând, mie, pentru că am știut mereu să mă ascult.

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....

În sală goală

Față de toți cei care mă cunosc, sunt scuzată; bărbatul care m-a îmbrățișat duminica trecută se ține de capul meu de multă vreme. Poate n-oi fi părând prea ispititoare. Dar pentru el așa sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soțul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să își păstreze slujba asta, trebuie să îndure căci băiatul ăsta e student și pesemne o să ajungă la un post înalt. 

~ Kafka

Tu nu o să vezi niciodată ce a fost prin ochii mei. Avem dioptrii diferite.

Arestarea

Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa, căci, 

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

În nopți cum e asta, nopți în care nu mai cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.

Deși nu a trecut bine o jumătate de an de când am început să devin cine sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am simțit că încep să ard.

În astfel de momente, memoria mea pune stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.

Uneori mă simt captivă în propria mea casă și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!

Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.

Procesul

Între trecut și niciun viitor, în Piața Victoriei, fără pic de glorie.

Mă trezesc din când în când spunând cu voce tare că nu am ce zice. Am ajuns să nu mai pot spune nimic, să nu mai pot scrie nimic. Să mă gândesc că dacă nu am văzut raportul de trimitere al mesajului, nici nu a fost trimis, apoi îmi amintesc că am văzut în detalii că l-a primit imediat. L-a primit, a închis telefonul și a plecat.

Nu mai vreau să scriu, nu mai pot să scriu, melodiile mi se par suficiente. Las pe alții să îmi urle gândurile la maxim, să îmi deranjeze vecinii. Eu mă baricadez sub pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă blamez pentru prostia mea.

De ce mă chinui să fiu monogamă dacă e clar că nu asta vreau. Și mai mult, de ce dracului îmi iese? Să fi fost făcută pentru a fi într-o relație (se gândi ea după 4 ani)? Sau e pur și simplu o coincidență? Recunosc, nu am ce-i reproșa, în afară de faptul că nu își spală vasele și că atunci când pleacă dimineața mă pupă și, fără să vrea, mă trezește. Și că-și lasă încălțămintea în drum. Sau că nu răspunde la telefon, feri-l-ar sfântu. Dar nici eu nu sunt perfectă.

Și totuși, realizez că iar am deviat de la subiect și revin - e clar că vreau altceva și e cu atât mai evident că nu știu să formulez ce vreau.

Because all things are great either because they are new or because they are really great! Și mi-e dor să nu mai aud româna! Să nu știu limba. Să zâmbesc ca tembela pentru că nu înțeleg ce a zis. Și asta se poate întâmpla în foarte puține țări, and one in particular pops up in my mind...

Mai nou îmi plac lalelele.

Trezirea

Toto, nu mai suntem de mult în Kansas. Și încep să cred că nici nu am fost vreodată, că totul este doar ce m-au făcut alții să cred că e Kansas. Dintr-o dată, fără niciun val, castelul e din nou nisip iar prințul este un broscoi. 

Cele mai bune lucruri sunt cele pe care nu le ai. Pentru că nu au cum să te dezamăgească. Pentru că nu ai idee despre cum sunt ele de fapt. Sau dacă ai avut parte de un demo, a fost de mult, foarte demult și oricum nu are legătură cu realitate. Lumea se schimbă, lucrurile se schimbă, tehnicile și ele.

Cele mai rele lucruri sunt cele pe care ți le-ai imaginat altfel, cele la care ai visat multă vreme și pe care ar fi fost mult mai bine să le lași așa. Pentru că de îndată ce vezi cum e, nu mai ai cum să schimbi, să uiți. Și rămâi cu un gust amar.

Aștepți multă vreme, mult prea multă vreme. Și totul începe bine. Cu o melodie din aceeași perioadă. Și te gândești cum și cât te gândeai pe atunci la asta. E acum, e aici, e real. Se întâmplă. Și nu are nicio legătură cu ce vroiai să fie.

De ce doar coșmarurile se continuă după ce adormi la loc? Și de ce atunci când ajungi să faci din vis realitate îți dorești să nu fi visat măcar? E prea târziu arunci când îți dai seama că ce aveai era mai mult decât suficient.

Statui triste

Are 23 de ani și un pic, dar nu vrea ca nimeni să afle. Mai toți știu, cum i-a lăsat să creadă, că are 27 - era mai simplu decât să îndure faptul că este, ierarhic doar, superioară lor, deși cu mult mai tânără.
A fost suficient să treacă prin respingerea și refuzul celorlalți. Și în fiecare zi trebuie să uite că ei nu au vrut-o acolo, în scaunul acela de pe colț, cu vedere de ansamblu, responsabilă de soarta lor. Și zâmbetul care acum 6 luni era real acum este un spasm.

Nu uită de la ce birou a plecat, dar nici nu se poate întoarce la el, trebuie să se supună regulilor pe care trebuie să le aplice.

Are 23 de ani și un pic și știe despre viață mai mult decât și-ar fi dorit vreodată. De fiecare dată când cineva glumește la adresa mâncării gătite cu care se laudă se gândește că a fost nevoită să învețe să facă mâncare pentru a supraviețui, pentru că mama ei a plecat iar tatăl ei nu știa să pună nimic pe masă. Dar ei nu trebuie să știe. Și pleacă privirea ca ei să nu vadă că îi sticlesc ochii a lacrimi.

Are un loc de muncă fără program fix, de luni până duminică, o zi de salariu fixă  și bonuri de masă. Îi place să se piardă în magazinele mari, cum e noul Mega Image de la Gemenii. Care sunt șansele ca cineva să o vadă? Mai mult, mereu a evitat să iasă în evidență prin haine, machiaj sau accesorii. O altă față în mulțime. O altă pereche de ochelari.

Nu prea mai știe ce să facă, acum că tot ce i-a rămas este munca. Sigur un alt master, în toamnă. Poate școala de șoferi dar îi este prea frică de responsabilitatea asta. E singura de care se teme. Dar i-ar plăcea să poată da muzica la maxim și să se plimbe noaptea prin București, singură între atâția oameni.

Nu v-am mai povestit de multă vreme despre Alexandra. Pentru că nici Alexandra nu mai povestește despre ea.

Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?

Sofisme

(De prea multe ori) EU devine NOI. Și eu încetez să mai exist.

Acum ceva (prea multă) vreme, eram fie eu, fie noi, fiecare pronume avea propria jurisdicție. Eu eram fără tine, doar cu ei sau ele. Eram fără griji și fără gândul că aș putea să rămân doar eu, și nici nu mă temeam de mine.

Îmi fac planurile în funcție de noi, și dacă „noi” nu putem, atunci nu e o tragedie, „că ne avem unul pe altul”. Și apoi, 10 minute mai târziu, eu îmi dau seama că iară am renunțat la mine. Și trag de tine, pentru că eu singură nu pot.

Ne știu foarte bine, și abia în dimineața asta mi-am dat seama că eu, pe tine, în afara noastră, nu te știu. Eu pe tine nu te-am văzut niciodată în afara cuștii, de departe, nu te-am studiat prea mult, pentru că ai sărit ca nebunul într-un tren care era în mers și te-ai așezat pe scaunul din fața mea. Nu, n-a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. 

Te-am folosit pe post de fond de ten, ca să-mi acopăr cicatricile, și erai nuanța perfectă. Te-ai adaptat perfect la mine, iar eu, machiată fiind, m-am purtat „ca-n societate”. Și nici tu nu cred că știi cum sunt „fără machiaj”. Așa cum nici eu nu știu cine ești după ce mă spăl pe față.

Suntem un sofism. Și încă unul al naibii de elaborat, că nimeni nu mai știe cine suntem cu adevărat.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Surogat

Mi-a spus că m-a visat. Așa că eu, ca să mă răzbun, am visat pe altcineva.

Eram acolo unde tot timpul a fost acasă - pe treptele de lângă blocul din Sinaia. Acolo unde mi-am promis că voi juca volei de performanță. Unde am iubit, am suferit, am plâns.
Stăteam pe scări și el a venit lângă mine, urmat de ea. S-au așezat amândoi lângă mine. Și cum vorbeam cu el, ea devenea transparentă. Era la fel de înalt. blond și bine făcut. Ochii îi erau blânzi, căutau împăcare. Și am intrat în apartamentul meu de la parter. Nimic nu era schimbat.
Dormitorul care a fost al meu, care a fost al mamei, era același. Pe pat încă atârna greu cuvertura neagră, cu roșu. Pe dulap cutia de Assos iar după ușă, imediat, biblioteca ce are un sertar cu jucăriile noastre încă în ea. Și o cutie metalică, verde, în care sunt creioane colorate.
Ca nebunii, am făcut dragoste. Și sex. Mai mult sex. Umbrele erau așa de bine conturate. Stând în brațele lui, mă strângea la piept iar eu vedea pe perete cum părul, scurt ca pe atunci. flutura în toate direcțiile.

Dimineața asta a fost foarte tristă.

Cu lațul de gât

Am rămas în urmă. Toți din jur au făcut ceva cu viața lor. Și cei mai mulți se însoară.
Nu sunt adepta căsătoriei, e o capcană! Un carusel din care cu greu te mai poți da jos și dacă scapi, ți-e greață mult timp după. Iar la nunți nu îmi place să merg. „E cea mai fericită zi din viața mea!” De ce? Pentru că ai găsit pe unu' să te ia de nevastă? Pentru că nu o să mai ai libertate? De când e dragostea o competiție? Nu înțeleg nebunia asta - NU trebuie să ai cei mai mulți invitați. NU trebuie să ai cea mai pufoasă și sclipitoare rochie! Și NU trebuie să îți distrugi sănătatea ca să încapi în ea.

Într-o relație, cei doi nu vor fi niciodată egali. Nici veniturile nu vor fi egale. E pur și simplu o investiție proastă. E ca și când te înscri la ruleta rusească și butoiul este plin.

Iar căsătoria înainte de 25 de ani mi se pare o prostie. Sau poate cred asta pentru că e a doua oară când se întâmplă ca un el să ceară pe altcineva, nu pe mine...