Jocul nu e greu

Într-o lume în care totul este un joc, nu poți să nu te întrebi cine a făcut regulile astea de toată jena?

Cine le-a făcut, cu siguranță avea o altă viziune, și probabil că le-a făcut undeva pe la începutul lumii și al timpului. A uitat însă să dea un update. Era un fel de ștafetă inițial. Eu iau de la tine, îi dau lui, și așa mai departe. Problema e că ștafeta își modifică structura, părăsind materialul, transformându-se în cuvânt. Și cum verba volant, e foarte posibil ca vântul să aducă niște praf(cel mai adesea în ochi). Ce se întâmplă în condițiile acestea? Ștafeta capătă un nou conținut.

Jocul nu e greu, în esență. Mai greu este să nu trișezi. Și cum toți ne dorim primul loc, cu medalii, blue ribbon, lauri și aplauze, avem tendința de a trișa. 

Mă tot gândesc - când a devenit jocul de-a viața o luptă continuă nu pentru supraviețuire, ci pentru supremație?

PS: o să mai urmeze...

Daydreamer

Aceasta este visătoarea din spatele blogului. Mii de mulțumiri Alexandrei Sandu și baftă în continuare cu proiectul ei.

Pierdut

Pierdută în mulțime, pierdută deși țin de mână pe cineva, privirea și ea pierdută. Caut ceva, caut să înțeleg.
Pierdută între ce îmi dictează conștiința și ce îmi spune copilul pierdut și el. Între ce vreau și modul în care am fost crescută.
Mă aflu între trecut și prezent, între ce ar trebui după el, ce ar trebui după mine și ce ar trebui după alții.


Mă uit în oglindă, e singurul loc în care nu mă simt pierdută, în acei câțiva centimetrii dintre mine și bucata rece de sticlă cu foiță de argint pe spate. Acolo îmi recunosc chipul, trăsăturile distinctive, forma corpului. Însă nu recunosc bucățile de material ce mă acoperă. Sigur nu sunt alte mele. Eu nu aș purta niciodată așa ceva...

Pierdut identitate, găsitorul este rugat să n-o înapoieze!

ce?

Ce am mai făcut eu de nu am fost prezentă pe aici a fost o întrebare pe care am tot auzit-o în ultima vreme. 

Păi ce să fac? Am făcut multe proiecte, am fost la multe ședințe de asociație studențească, și am făcut și un ulcer. Mers la muncă, făcut teme, gătit... și alergat prin oraș după sandale (zi pe care am trecut-o cu roșu în calendarul personal, mi-am găsit numărul 39, 40 era prea mare)

Alte comentarii? Alte întrebări? Acum cât sunt deschisă la discuții și răspunsuri legate de viața mea personală....

Demisionez!!

Deși în descrierea slujbei mele scrie că „animez jocuri pentru copii”, ce fac eu de fapt la muncă este să-i ÎNVĂȚ SĂ SE JOACE. Copii între 5-10 ani, copii de bani gata, copii răsfățați.

dar să începem cu începutul, vorba românului.

1. Eu am optat pentru această slujbă doar pentru bani. Pe vremea aia (acum două luni) eram absolut convinsă că nu o să iau bursă și că o s-o duc mai greu - mama lui de București. Am ajuns, după o lună de interviuri și traininguri, între ultimii șapte și am fost „admisă”. 

2. Nu știu cum de am fost acceptată pentru slujbă, după două interviuri cu un psiholog. NU ȘI-A DAT SEAMA CĂ NU PREA AM TREABĂ CU COPIII. Buuun, m-am umflat în pene și mi-am zis, a nu știu câta oară, că ar fi trebuit să aleg o carieră în actorie.

3. După luna aia de probe, mă gândeam că treaba asta e serioasă, că or să fie copii cu duiumul. Cum nu se poate mai greșit. E un pilot pentru un program (care își propune să ajungă) național.
Acord credit programului -ar trebui să reducă sedentarismul în rândul copiilor, să-i ajute să socializeze, să învețe să lucreze în echipă și cum să-și asume eșecuri (dacă pierd jocul). Dar de aici până la violență incontrolabilă - și vorbim de un copil de 8 ani și de un animator de 21. Copilul ăla a dat în 3 dintre noi (mai trebuie să menționez că am vrut să-i dau înapoi?).

Eu în anii 90 am avut o copilărie tare fericită. mă jucam pe la vecini tot felul de nebunii până nu mai puteam (sau până mă chema mama acasă). Și la bunici la fel, chiar dacă mediul nu era tocmai unui lipsit de pericole. Singurul calculator pe care-l știam era al lui taică-miu, de calcul științific ( a terminat TCM-ul.. și tot degeaba, dar asta e altă poveste...)

Un puștiulică a vrut să jucăm fotbal. Fire extravertită și autoritară, la fiecare fază încerca să acapareze balonul. Și schimba regulile jocului - până și eu știu regulile fotbalului (nu vă spun că sunt microbistă înfocată și că merg pe stadion pentru că am o reputație de păstrat)! Exemplu? A zis că dacă poratrul nu e atent la meci când încasează un gol, nu se pune! 

Doamne ferește să ne penalizeze la „salariu” (30 lei pentru 4 ore) pentru vorbe de duh, pentru că atunci aș face muncă voluntară...

Și deși îmi zic de 5 ori pe zi că renunț, urlă foamea-n noi....

Piua!!

În orice joc, câte o pauză este necesară.

Pauză de masă, pauză de cafea, de țigări. Nevoi primare. Nevoi ce se cer îndeplinite de îndată ce apar. le satisfaci și apoi reiei joaca/jocul.

Dar uneori nu este atât de simplu, uneori se ia pauză pentru că unul dintre jucători a obosit. A obosit să alegre, să cânte, să salte, să asculte ordine. Poate pentru că vrea să plece acasă, pentru că trebuie să răspundă unei alte chemări decât cea a jocului în desfășurare. Poate îi place mai mult jocul altcuiva și vrea să-și schimbe tabăra.

În timpul unei pauze, cel ce a rămas în joc se supără. Se simte neglijat, și se întâmplă uneori ca o dată terminata pauza, să fie el cel ce nu vrea să se mai joace...

M-am lovit la cap, recunosc

În urmă cu câțiva ani era cool  să ai o slujbă, păreai matur și responsabil. Fie că erai operator call center, fie că vindeai haine într-un magazim din Titan, erai salariat și te puteai lăuda cu asta.

Acum să ai o slujbă (în special part-time) este o necesitate. Una, două, câte poți tu duce, câte îți pot asigura traiul în București și câteodată chiar studiile.

Deși meseria e brățară de aur, dintr-un salariu la o slujbă part time abia îți poți cumpăra una din plastic. Aștepți cu nerăbdare ziua de salariu, speri să nu mai vină niciodată ora la care trebuie să te duci la muncă, umblii ca nebunul să vezi când poți recupera un curs sau un seminar și viața ta socială, în ciuda unei slujbe cu jumătate de normă, are destul de mult de suferit.

Însă e minunat sentimentul pe care-l trăiești când primești banii. Te responsabilizează și nu-i mai dai pe toate prostiile. Sau nu mereu...

Editare ulterioară - Uitasem să pun și imaginea!

Curiozitate feminină

O fi adevărat ce se spune, că iubirea ce se termină cu amiciție n-a fost niciodată iubire?

Poveste urbană, episodul 300605

Cu ceva timp în urmă, erau o fată și un băiat. Se înțelegeau foarte bine. Într-o seară s-au întâlnit, mai planificat, mai spontan și după încheierea manifestărilor „culturale” au zis să plece fiecare la casa lui. Dar ea nu avea chef de așa ceva, încât la un moment dat a început să alerge pe o străduță. Și el, normal, după ea. Când s-au oprit, ea l-a luat de mână și a vrut să danseze vals cu el. Dar el nu știa să valseze (dar l-a învățat ea cam o lună mai târziu...). Două doamne ce treceau pe acolo au început să aplaude, ei au roșit și au fugit mai departe. Au ajuns într-un parc, vorbind vrute și nevrute. Au găsit un loc pe marginea lacului. Felinarele se reflectau în apa puțin adâncă, rațele se plimbau în voie, luna se vedea și ea.

El s-a sprijinit de un copac, ea s-a așezat în brațele lui. Și tonul vocii era din ce în ce mai scăzut, șopteau. Se apropiau din ce în ce mai mult... Și dintr-o dată se simți o căldură dogoritoare...

Nu au mai stat mult în parc pentru că RATB-ul funcționează până la 23, iar 123 fix când îl aștepți nu vine.

Creștinii

Nu înțeleg de ce, din moment ce țin post și îndeamnă la nenumărate chestii creștinești, creștinii aleg să vopsească ouăle în zeci de culori.

Din cultura mea generală, roșul acela ar fi un simbol - simbolul sângelui, al scarificiului, al durerii etc. Verdele, rozul, galbenul, albastrul, toate acestea ce simbolizează? Elementele primordiale? Nici măcar atât.

Părerea mea - dacă au nevoie de culoare (atât pe masa de Paști cât și în viață) să-și vopsească unghiile în culorile respective, sau să renunțe la fațada creștinească. Ouă în altă culoare decât roșu nu au ce căuta pe masa de Paști!

Viole(n)t