Momentul în care am realizat că mama e om

Eram mică, cel mai sigur în 1-4. Mama se trezea mereu să mă trezească și pe mine, să mă ajute să mă îmbrac, să-mi facă codițe, să-mi pună masa și să mă ducă la scoală.

Într-o dimineață nu a venit ea, ci tata. Era prima dată, mai ales că tata lucra pe vremea aia (mă surprinde să-mi aduc aminte perioada în care taică-miu a lucrat). A încropit niște sendvișuri și m-a trimis la școală. Pentru prima dată m-am dus cu părul desfăcut. Eram buimacă, nu reușeam să înțeleg. Când am ajuns acasă, mirosea a pastile și a boală. La ai mei în caremă era întuneric, încă erau trase draperiile. Și auzeam pe cineva cum tușește greu.

Ușa s-a deschis și am văzut-o pe mama, palidă, obosită. Ca niciodată până atunci. Am ajuns în tocul ușii și m-a văzut, mi-a zis să intru. N-am putut. Nu o recunoșteam, nu înțelegeam cu poate MAMA să fie bolnavă. Mamele se îmbolnăvesc? Oricum, mama mea nu era ca celelalte, asta era sigur.

Apoi au mai trecut mulți ani până ca mama să se îmbolnăvească. Și atunci, ca prima oară, nu mi-a venit să cred, refuzam să cred.