marți, mai 24

Procrastinare

Nimic nu-i pro la acest concept, doar primele trei litere

În urma unor foarte nefericite incidente, am ajuns să mă gândesc îndelung la un anume lucru. Și-mi propusesem să fac testul cu oul - să-mi dau singură în grijă un ou crud. Cu animalele de companie nu ar merge, pentru că ele se pot mișca, pot mânca singure, au propria voință.
Și-am făcut, în mod imaginar, testul. Am ales un ou de găină, alb (asta mă face oare rasistă?). Mi-am dat seama că prima mea intenție ar fi fost să-l bag în frigider, să-l pun pe ușă, în compartimentul special pentru ouă, lângă toate celelalte care nu sunt „speciale”. Dacă aș dormi cu el în pat, l-aș sparge, dacă l-aș lăsa pe masă, n-aș putea să am grijă de el. În prima zi, probabil, l-aș spăla „pe dinți” ca-n reclama la Colgate. M-aș gândi că, din el, dacă l-aș cloci, într-o zi ar ieși un pui de găină, care ar crește și ar deveni un... cocoș.
Multe alte mi-au trecut prin minte, dar am decis să iau oul, să-l lovesc, să-l sparg și să fac o omletă din el. Doar pentru a satisface o foame de care, cel mai sigur, nu o să scap niciodată, foamea de fi în stare să am propriul meu ou, real, de care să am grijă cu adevărat.

ceva s-a rupt

Era dimineață când am auzit un ciocănit la ușă. Am deschis și-a intrat până să apuc eu să-i spun că ies. Ținea în dreapta un buchet de flori și în stânga o pungă de la McDonald's.
Reacția mea de ... pragmatic : Ce ai făcut aseară?


Ceva mi s-a rupt, cândva, demult, în interior. Nu mai cred în gesturi fără un motiv ascuns. Nu mai văd puritate în nimic. Ceve mi s-a rupt, și n-a fost doar clavicula. Și, precum osul, acum sunt deformată, lipită la loc în mod greșit; poți simți, dacă-ți treci mâna peste pielea mea, locul accidentat. Poți să apeși, nu-i problemă, nu doare, simțurile mi-au fost afectate...

miercuri, mai 18

Primăvara

Primăvara apar florile. Și alergiile. Și bloguri noi.

Oglindă, oglinjoară,
ce-i cu ecoul ăsta-n sală?

luni, mai 16

vreau să fiu nimeni

Puținul timp de gândire pe care mi l-am luat m-a făcut să văd lucrurile de la distanță, și să judec la rece. Și-am decis că vreau să fiu nimeni.

Da! Un nimeni într-un mare oraș. O altă femeie în costum, cu o altă geantă care se asortează cu pantofii și cureaua. Un alt nimeni care la 8.30 a.m. merge grăbit pe stradă cu o cafea în mâna stângă, cu o sacosă de la Chopsticks în cealaltă, cu o cască în ureche.

Vreau să fiu un nimeni cunoscut, recunoscut. De câțiva. Vreau să-mi sune zilnic telefonul, să fie mereu câte un client, să nu mă lase să respir, să mă afund în muncă pentru a uita cât de răi sunt oamenii. Să număr înapoi zilele până la concediu. Să o sun o dată pe săptămână pe mama s-o întreb de sănătate.

O să fiu un nimeni într-un mare oraș. Dar asta după licență, acum încă sunt la pagina 20... de o săptămână deja...